rubricavancu
28 martie [2014]. Ieri, road trip cu Cami & Sebastian. Voiam să ajungem pe TransAlpina, n-am mai fost acolo de câțiva ani; însă am ratat din neatenție indicatorul din Jina spre șoseaua asta aflată la două mii și ceva de metri înălțime, și am coborât prin Dobra și Șugag spre lacul Oașa – unde ne-am oprit descumpăniți. Lacul era aproape insuportabil de luminos, Sebastian și-a pus mâinile pe ochi, spunând liniștit că-l doare. Am văzut un indicator spre mănăstirea Oașa, încă șapte kilometri; am mers într-acolo prin nămoale postdiluviene & nonantropice. Mănăstirea era ascunsă undeva pe malul celălalt al lacului Oașa; era învăluită într-un fum gros & rășinos, ca-ntr-un fantasy de Tolkien; nu-nțelegeam de ce se transformă tot aerul din jurul mănăstirii în fum, și mai ales nu înțelegeam ce e zumzetul jos și constant care-o înconjura ca un fum gros & rășinos; așa că am intrat oarecum descumpănit în mănăstire. Am pășit peste inevitabila femeie trântită pe pragul bisericii – înăuntru, un sobor de călugări tineri & foarte bărboși zumzăia plin de râvnă, învăluit în fum. Am ieșit – fumul ieșea de pe hornul de deasupra chiliilor, nu-mi explic nici acum de ce era atât de gros & de abundent, ca o hemoragie dintr-o venă fundamentală. Era ca-n Ostrovul lui Lunghin, dar deturnat înspre un debut de film horror cu crime în lanț la mănăstire. Am ieșit la fel de descumpănit.

Pe malul lacului, ne-am pus pe făcut baloane de săpun cu Cami & Sebastian. Ieșeau și ele neverosimil de multe, precum fumul rășinos de deasupra mănăstirii, zburau ca un fum policolor & transparent deasupra lacului, unele coborau lent pe iarbă și rămâneau intacte & tremurătoare acolo. Foarte repede, uriașul poliedru de lumină de deasupra lacului era doldora de globulețe transparente și pâlpâitoare – iar noi, așezați în tăcere pe marginea feeriei, suflam în bețigașele cu cârlig la capăt, întețind-o.

15 aprilie [2014]. Ieri, road trip cu Cami & Sebastian la Albota. Pe drum, Cami se entuziasmează de ideea de a pescui acolo păstrăvi – și îl entuziasmează și pe Sebastian. Mie nu-mi convine deloc, mi-e milă & groază de suferința peștilor & a momelii, așa că le spun că nu mă bag. Ajungem la Albota, mergem la locul de joacă, stăm acolo câteva ore bune, speram că au uitat de ideea asta; iată însă că, în cele din urmă, își aduc aminte de ea, și mergem să închiriem undiță. A urmat unul dintre cele mai repulsive lucruri din viața mea: păstrăvii măricei zbătându-se înnebuniți cu gura însângerată de ac, eu încercând să le scot acul fără să-i rănesc prea tare (de parcă sufocarea în găleata fără apă n-ar fi fost destulă tortură), tragerea momelii în țeapa acului, apoi eviscerarea peștilor de angajatul păstrăvăriei – după eviscerare, unul dintre pești încă se mai zbătea (așa cum eu încă mă rog să fi fost doar un spasm mecanic). Cami, lividă și ea. Ochii lui Sebastian privind cuțitul tăind burțile albe și vii ale peștilor – am văzut clar că a înțeles.

Sigur că mă consolez repetându-mi ce spune Freud despre greșeala fatală de a feri copiii de revelația morții – marii depresivi se aleg dintre acești copiii cărora li s-a ascuns prea multă vreme existența morții. (Vezi experiența povestită de Eugen Ionescu în convorbirile lui cu Claude Bonnefoy, de exemplu – după ce află într-un târziu că moartea există și îi cere mamei să-i confirme că și ea va muri, e podidit de un plâns convulsiv, care-l va ține câteva zile, dacă-mi aduc bine aminte. Ba chiar câteva decenii, de vreme ce asta rămâne trauma majoră a vieții lui, după cum spune altundeva. Alcoolismul & depresia lui vin, mărturisește, din neputința de a accepta că mama, soția & fiica lui au murit sau vor muri.) Așa încât, cum ziceam, încerc să mă consolez tot învârtind pe toate fețele pasajul ăsta din Freud. Dar știu bine că cineva dinăuntrul meu se uită la mine precum ochii lui Sebastian la lama cuțitului. Și deodată totul mi se pare buf & ridicol ca și cum m-aș uita la mine în timp ce mă eviscerez.