rubricavancu10 decembrie [2010]. Istanbul. Flash-uri.

Pescăruşii croşetând traiectorii baroce în jurul minaretelor Moscheii Albastre (seara, când pescăruşii păreau lilieci giganţi, imaginea era un trailer dintr-un Lord of the Rings oriental).

Privirea de o blândeţe meivănesciană a minunatului poet turc Gökcenur C.

Privirea de o inteligenţă ascuţită, dar paşnică, precum un iatagan în teacă, a celuilalt poet turc exemplar, Efe Duyan.

Negustorii de lângă Aya Sophia, supărându-se că nu le dai patruzeci și cinci de lire pentru un şal pe care-l negociaseşi de la cincisprezece la zece.

Ceainăria cu narghilele, unde turci deghizaţi în costume occidentale se înghesuie pe bănci înguste de lemn negeluit ca să poată trage fumul dulceag din viscerele colorate.

Drumul spre Taksim, cu faţadele somptuoase contrapunctate de sforile cu haine întinse între ferestrele caselor de pe străzile laterale.

Uriaşa piaţă centrală din Taksim, pe care o ştiam din imaginile cu fanii turci celebrând victoriile din Champions League, ca acum să aflu că acest loc al bucuriei e de fapt Tien An Men-ul lor, locul în care revoltele populare erau înecate în propriul lor sânge de regimurile militare.

British Council-ul, unde urma să citim noi, dacă suicide bomber-ul kurd nu s-ar fi aruncat cu o jumătate de oră mai devreme peste cei doi poliţişti, rănindu- i pe ei şi alţi şapte oameni.

Recepţionerul oprindu-mă noaptea şi cerându-mi poeme de-ale mele în turcă; maniera pasionată în care vorbea despre poezie şi despre poeţi în germană, îmi era greu să-l urmăresc, dar ştiam că doar printr-un miracol aş putea găsi la noi un om fără studii care să iubească într-atât poezia; apoi mi-am amintit de sudorul Ilie, prietenul meu care mi-a pus în braţe NostalgiaLevantul, pe Ioan Es. Pop şi pe Cristian Popescu, m-am liniştit şi am început să înţeleg limpede germana.

Bazilica subterană construită la 532 de Iustinian, mai năucitoare chiar decât Aya Sophia, varianta ei în imaginarul nocturn, de fapt.

Plimbarea cu Gökce şi cu Efe pe strada Iktilal, a Libertăţii adică; intrarea, la invitaţia lor, în biserica Sfântul Gheorghe de acolo; lumânările cumpărate de ei pentru toţi trei şi aprinse atât de firesc, încât nu m-ar fi mirat să-şi facă şi cruce.

Ceaiul băut cu ei doi pe aceeaşi stradă; Sebastian în vis scos de ei din geantă, cererea lor de a traduce pe loc în engleză începutul, traducerea în turcă făcută tot pe loc; cuvântul-refren bebelak.

Palatul Cirragan, pe malul Bosforului, unde s-a deschis Festivalul de Literatură; în 1876, sultanul Murat al V-lea a fost arestat de generali, declarat nebun şi condamnat să nu iasă din palat până la sfârşitul vieţii; a mai trăit vreo treizeci de ani în colivia asta aurită, cu tot haremul (şi cu soacrele haremului?).

Piaţa de peşte din Kadɪköy, de pe ţărmul asiatic, cu turci urlând prietenos din rărunchi şi stropind cu apă peştii; apa aburind peste peşti ca un surogat de mare.

Poemul lui Gökce despre dragoste.

Sala de mese a hotelului, la ultimul etaj, cu glasvandul dând înspre marea luminoasă,senină şi dură ca poemul lui Gökce despre dragoste.

Istanbulul, lucind ca un jărăgai cu douăzeci de milioane de vreascuri sub geamul oval al avionului.

21 octombrie [2012]. Clujul – amintiri:
Estera, despre care am scris acum două zile – dacă Manasia e un Amazon întreg de bebelușenie & gropițe, Estera lui e Amazonul cu tot cu rain forest și cu triburile de povestași ale lui Llosa;

exemplarul Mihaelei Ursa din Frânghia înflorită, roase cu mare aplicaţie de Moaţa, membra canină a familiei Ursa-Pop, model de consumare empatică şi fizică a literaturii;

eu, făcut ferfeniţă precum Frânghia Moaţei de cuvintele imoral de generoase ale Mihaelei, şi apoi ale lui Alex Goldiş, de la Book Corner;

fetele Ursa, Mira & Nona, de o frumuseţe meta-hollywoodiană (adevărate moștenitoare ale Mihaelei), mai intimidantă decât aura tuturor poeţilor clujeni strânşi unul în altul ca sardelele în încăperea cochetă de la Book Corner (şi apoi, fără seniorii Ion Pop şi Adrian Popescu, în încăperile pline de fum & paranoia din Insomnia);

conversaţia cât ditamai poemul cu Ruxandra Cesereanu, pe banca din faţa librăriei. Clujencele treceau pe lângă noi, mai frumoase chiar şi decât sârboaicele din Novi Sad (care-l iluminau acum un an până la transparență pe Marin MH), iar noi ne cufundam în traume & sincronicităţi;

Claudiu, vorbind iluminat până la transparență despre poezie la trei dimineaţa, acasă la Ştefan – peştii din acvariu, policolori ca poemele lui Ştefan, îl ascultau cu gurile căscate, transparenți & iluminaţi şi ei, dând uşurel din când în când din aripioarele, cum altfel, transparente & iluminate.