Failure

To pay for my father’s funeral
I borrowed money from people
he already owed money to.
One called him a nobody.
No, I said, he was a failure.
You can’t remember
a nobody’s name, that’s why
they’re called nobodies.
Failures are unforgettable.
The rabbi who read a stock eulogy
about a man who didn’t belong to
or believe in anything
was both a failure and a nobody.
He failed to imagine the son
and wife of the dead man
being shamed by each word.
To understand that not
believing in or belonging to
anything demanded a kind
of faith and buoyancy.
An uncle, counting on his fingers
my father’s business failures —
a parking lot that raised geese,
a motel that raffled honeymoons,
a bowling alley with roving mariachis —
failed to love and honor his brother,
who showed him how to whistle
under covers, steal apples
with his right or left hand. Indeed,
my father was comical.
His watches pinched, he tripped
on his pant cuffs and snored
loudly in movies, where
his weariness overcame him
finally. He didn’t believe in:
savings insurance newspapers
vegetables good or evil human
frailty history or God.
Our family avoided us,
fearing boils. I left town
but failed to get away.

Ratare

Ca să achit înmormîntarea tatălui meu,
am împrumutat bani de la tipi
cărora deja le era dator.
Unul a zis de el că a fost un nimeni.
Eu am zis că nu, a fost un ratat.
Cînd vine vorba de un nimeni,
nu-i ştii nici măcar numele,
de-aia li se spune aşa.
Rataţii însă, rămîn.
Rabinul care a citit un elogiu standard
despre bărbatul fără niciun dumnezeu
era atît un ratat, cît şi un nimeni.
N-a putut să vadă că fiul şi soţia celui mort
se fac, cu fiecare cuvînt spus,
tot mai mici de ruşine.
Sau că a nu crede în nimic, a nu aparţine
de nimic, presupune totuşi un oarecare
tip de credinţă, un spirit optimist.
Un unchi care număra pe degete
afacerile ratate ale tatălui meu –
o parcare în care se creşteau gîşte,
un motel care organiza tombole
cu luni-de-miere, o sală de bowling
cu mariachi vagabonzi –
a ratat, la rîndu-i, să-şi iubească
şi să-şi respecte fratele de la care
a învăţat să fluiere pe ascuns,
să fure mere cu mîna dreaptă
sau cu cea stîngă. Da, tatăl meu
era destul de caraghios.
Ceasurile îi lăsau urme, se tot împiedica
de tivul pantalonilor şi sforăia
zgomotos în cinema, locul unde
lehamitea avea să-l doboare
în cele din urmă. N-a crezut niciodată în:
economii asigurări ziare
legume bine sau rău slăbiciunea
umană istorie sau Dumnezeu.
Rudele se fereau de noi ca de boală.
Am părăsit oraşul, dar nu am reuşit să ajung
nicăieri.

Traducere de Vlad Drăgoi