Dacă ați urmărit filmul Natural born killers al lui Oliver Stone, atunci, cu siguranță, vă mai aduceți aminte scena în care violența domestică este prezentată în maniera unui sitcom, acompaniată pe fundal de râsetele spectatorilor. Această tehnică a cosmetizării ostentative, care, de fapt, nu este altceva decât o modalitate de a contrapuncta verigile mecanismului artistic, nu pare să dea greș nici pe teritoriul poeziei. Revenind pe scena literară română actuală, după trei ani de la apariția Federeilor, Nicolae Avram își pune la încercare talentul de compozitor, abordând o gamă tripartită de simfonii discursive contrastante.

Volumul All Death Jazz, al cărui titlu deja conține amprenta unei structuri muzicale, deși își propune să continue tema orfelinilor conturată cu măiestrie în textele precedente, schimbă perspectiva compozițională. Dacă, în ceea ce privește Federeii, atenția poetului era centrată strict pe redarea autenticistă a universului (trans)textual, fără a se complăcea în strategii discursive care să trădeze o intenție calofilă, în volumul de față, Nicolae Avram își scoate la iveală arsenalul stilistic printr-o broderie polifonică remarcabilă și suficient de cuprinzătoare pentru a nu ignora percutanța discursului brut dezvoltat anterior. Altfel spus, schimbarea majoră care se produce în All Death Jazz nu constă în renunțarea la convenția scenică precedentă, ci la diversificarea perspectivei discursive a universului textual. Rememorarea (același mecanism utilizat și în Federeii) se produce, astfel, la niveluri diferite de percepție, dezvoltând trei voci alternative. Prima dintre ele pare a fi singura reminiscență discursivă din textele anterioare pe care Nicolae Avram o continuă și aici: „mă n-a fost rău / nasol a fost că n-am avut țigări / spatele mi-l țineau frații din beclean / dar pentru o țigară îmi venea să fac / omor // dacă vroiai un duhan frate nicu / te prezentai la șefu’ bucilă / spunea să-l aștepți la baie acolo / îți zdrobea rozeta / apoi venea secătura de gardian te punea / s-o sugi” (Moartea, VIII), „toate ciorile un pas înainte executarea // bă bulangiule tu de ce nu ieși / s-a umflat orezu-n tine îl întreabă / gușteru pe un țigănuș cu muci uscați / pe față // eu nu sunt cioară pe mine mă cheamă trandafir // tacă-ți fleanca cioară / nu mai croncăni auzi poate vrei să zbori pe geam / mortăciune // (…) // unde te crezi la măta-n poală sugaciule / te bag în găoaza mă-tii / împuțitule” (Gușteru, IV). Deși limbajul brut predomină cantitativ și în cadrul acestui volum, supremația pare să aparțină, de această dată, celei de-a doua voci – cea poetică și, deci, profund interiorizată – care, asemenea unei halucinații survenite în urma unei lovituri puternice, ne dă răgazul să contemplăm asupra vânătăilor de pe propriul trup: „66 / d. continui să surâd continui să mestec sticlă // eu mă leagăn într-o funia de aur liniștea are chipul / celui întors din moarte // mi-e gura spartă deocamdată ștreangurile nu mă mai mint / în curând cârduri de șoareci îmi vor invada râsul // ce fericire să-mi smulg unghiile continui să surâd / continui să mestec sticlă”, „e / 66. eu cânt dintr-o trâmbiță / dacă ridic mâna o las să putrezească-n aer”. Aceste insulițe de limbaj eterat, acompaniate pe alocuri de tente onirice, nu subminează însă pentru niciun moment decorul. Contrapunctul stilistic materializat la nivel de percepție face doar ca nuanțele să se schimbe, nu și contururile frescei. Această voce construită ca un înveliș hipersensibil (și, astfel, imperceptibil în afara unei identități unitare) se suprapune realității obiective, conferind violenței o aură de strălucire, tocmai pentru a o strivi între unghii ca pe o pungă de puroi.

Contrastul, în schimb, nu este complet decât în prezența celei de-a treia voci care, mimând o poezie a cotidianului mizerabilist și minimalist, reconfigurează un rețetar de fericire pentru cel care, trecând prin bolgiile violenței, a pierdut contactul cu realitatea: „2. era femeie de serviciu la judecătorie / după ce plecau ștabalăii îmi deschidea poarta / intram pe furiș să nu mă vadă nimeni cu sticla / de vin ascunsă sub haină ne dezbrăcam trăgeam / pe noi robele negre de mătase loveam puternic / cu ciocănelul în masă ziceam în numele legii / te condamn să fii a mea pe viață închideam / după noi zăvorul greu al celulei se auzea doar / șuierul biciului rupându-i fâșii de piele respirația / ei sacadată dimineața am ieșit pe digul someșului (…)”. Răceala personajului devenit un mecanism lipsit de căldură umană, care este spectatorul propriei biografii, se resimte, deși într-un mod nu foarte evident, ca o supapă prin care se face o depresurizare interioară. Violența nu se mai resimte ca o profanare a normalității, ci ca o consecință firească a gesturilor care, aparent, ne fac umani. Acesta este zâmbetul unui criminal când își vede treaba bine făcută: „10. într-un sertar am dat peste niște reviste porno / la televizor o vedem pe andreea esca nu mă dezlipeam / cu gura minute în șir de imaginea ei îi sorbeam cuvintele / de pe buze mozoleam sticla televizorului am chemat-o / pe soră-mea la mine în grupă am prins-o de sânii mici / eram numai noi doi ea m-a lăsat să-i bag mâna un pic / în chiloți în noaptea aceea am trezit din somn un băiețel / l-am băgat sub duș l-am futut în cur până a țâșnit sângele”. Aceste manifestări care combină fericirea subiectivă cu animalitatea își pot păstra forța doar în prezența unui decor prestabilit. Căci, deși ocupă un loc fundaș în dispunerea partiturii, percutanța celei din urmă manifestări discursive constă tocmai în ipostaza de voce de fundal pe care Nicolae Avram i-o conferă. Scoasă din această compoziție tripartită, vocea își pierde suflul, devenind doar un instrument de percuție steril.

Fără să-și abandoneze temele majore în jurul cărora și-a construit volumul precedent, Nicolae Avram ne oferă acum un volum a cărui miză polifonică reactualizează (și poate chiar depășește) percutanța textelor anterioare. Această tehnică a contrastului stilistic, prin care poetul accentuează tușele nivelului de percepție a realității, ne conferă un spectacol simfonic echilibrat și bine închegat din care nu lipsește strigătul de ajutor al unei lumi muribunde.

Poezia lui Nicolae Avram umple golul rămas între lama cuțitului și piele. Încă o dată, avem în față un volum care se trăiește tocmai pentru că a fost, la rândul său, trăit. All Death Jazz este o orchestră care, în loc de arcușuri, se folosește de propriile cioturi.

Nicolae Avram, All Death Jazz, Casa de Editură Max Blecher, 2013

Recviem pentru cei vii
Reader Rating 0 Votes