Refugii este noua producție marca Reactor de creație și experiment, care armonizează perspective multiple asupra unei situații actuale a comunității de evacuați din Pata Rât, folosind dinamica butterfly- effect și mișcările-simbol pentru a propune reaproprierea și asumarea realității.

Păpușile-neutre ale acestui spectacol sunt actorii: Alina Mioșc, Paul Socol, Doru Taloș și George Sfetcu. „Dirijorul” este Raul Coldea, ajutat de Petro Ionescu (Dramaturgie) și Cătălin Filip (Tehnic).

Afișând o perspectivă de martor-tăcut, spectacolul se construiește printr-un mixaj de tehnici, în jurul înregistrării unui conflict între diferiți actanți sociali reprezentativi: politicianul în campanie și după campanie, societatea civilă și neajunsurile acțiunilor ei, majoritatea ca voce unitară, autoritățile si cetățeanul asupra căruia se răsfrâng acțiunile tuturor celorlalți.

Introducerea în atmosferă s-a desfășurat calm și organizat. Ca un început de zi al unei persoane ocupate. Actorii puteau fi priviți și înlocuiți mental cu imaginea oricărei persoane din public. Prima etapă – identificarea.

Contextualizarea: în timp ce a al doilea cadru al spectacolului se desfășura într-un teatru independent dintr-un colț al orașului, afișând comportamentul politicianului care nu poate fi tras la răspundere, în alt colț al Clujului se desfășura un protest împotriva nerespectării condițiilor de siguranță ale pacienților în spitalele de stat.

Spectacolul impune totuși o distanțare, o automarginalizare, o privire de ansamblu care poate fi experimentată rareori din mijlocul realității.

Nu, spectacolul de teatru nu este un refugiu în fața realității, cel puțin nu acesta. Atmosfera semănă cu cea a unui conflict social desfășurat pe repede înainte. Înseamnă deschiderea ușilor și invitarea realității să „se spovedească”. Fără canoane, doar îndoielile și întrebările cu care părăsești sala ca spectator.

Propunerea fiecărui moment este de a părăsi zona de confort, de a te localiza în spațiul marginalizatului. Nu prin înlocuire, ci prin empatie și conștientizare. Pășirea în liminalitate si verificarea drepturilor și a valorilor așa-zis respectate. Spectatorul are ocazia de a se disloca din rolurile sociale pe care le întreține zilnic, printr-o perspectivă care vizează alteritatea, deconstruiește clișeele și accentuează diferențele.

Tehnica: devised theatre. Un fel de exercițiu de asociere liberă aplicat pe actori, cules și aranjat de Petro Ionescu.

Scenele sunt scurte, iar mișcările actorilor angrenează atenția mereu către alte locuri lăsate în umbră. Se produce o continuă retrasare, reorganizare a liniilor de demarcație. Câte puncte valorează un copil? Ce faci concret ca să schimbi ceva? Cine alege autoritatea? Ce înseamnă decent? Cum ar fi lumea dacă nu ar exista banii? Crezi că și tu ai putea fi pus în aceeași situație? De ce?

Disconfortul, înțeles ca parte a schimbării, pare să fie firul roșu al acestui spectacol. Scenele reproduse din cotidian care provoacă reacții controlate de spectatori, sunt cele mai intense. Poziția primarului care se ascunde în spatele unor legi nedrepte, stările omului de rând pus în fața evacuarii, imaginea copilului despre viață când toate reperele îi sunt anulate, abordarea corectă în cazul discriminării, senzația de inutilitate a protestatarului și momentul când privești în lanterna celor care reprezintă autoritatea.

Traiectoria amintește de teoria oamenilor infami a lui Foucault, în care vizibilitatea se acordă la ciocnirea violentă cu autoritatea. Soluțiile fiind investigarea majorității, supunerea ei la teste de identificare a subiectivităților care o formează și îndreptarea atenției către cei trecuți în statistici.

Dinamica spectacolului amintește de jocurile copilăriei în care investeam cu sensuri multiple obiectele banale sau în care obiectul lipsea cu desăvârșire, dar era înlocuit de gesturile particulare lui.  Armonizarea luminii cu senzațiile transmise de anumite scene, până și absența luminii sau intensitatea ei, se manifestă ca prelungiri ale textului. Asistând la un circuit de reprezentări prin monologurile actorilor, fiecare adoptând poziția centrului, primim completarea discursurile generale, a materializării unor stereotipuri și a reproducerii de situații conflictuale. Spectatorul primește posibilitatea de a se situa într-o cameră fără unghiuri moarte. Într-o ubicuitate neutră, care îi este furată și redată, rămânând mereu prezentă.

Monologul Alinei Mioșc accentuază un joc al importanței, relativitatea valorii și utopismul egalității de șanse. Între acestea se întrevede o oarecare indiferență a omului favorizat, contrazisă prin însuși discursul care o explică și îi atribuie semnificație. Una dintre replici transpune oximoronul lui Derrida într-un concept crud și vulgar, astfel că „prezența-absenței”, urma, devine: „Sunt pata de pe fundul pantalonilor.” Calitatea petei este de a marca ceva ce a fost, dar nu mai este.

Scena întoarcerii către public din diferinte puncte ale spațiului, folosind de aceasta dată monologuri, nu dialogul între actori, mi-a amintit de spectacolul FOR SALE al Gianinei Cărbunăriu. Ambele spectacole fiind abordări diferite ale unor conflicte sociale actuale, prezente în dezbaterile și acțiunile societății civile.

Comunitatea de evacuați este imaginea-umbrelă care tinde să suprapună generalizări peste particularizări într-o dialectică distanță-apropiere, prin jocul reporteri-evacuat, de asemenea incită la ironizarea unor  preconcepții tari și a senzaționalismului. Vizibilizarea unei situații reale prin forme artistice este mereu o alternativă dezirabilă.

În timp ce reporterii chestionau justificarea furtului pentru supraviețuire în spațiul teatral, socialul răspundea prin replica celei mai înalte curți supreme din Italia, care nu considera infracțiune furtul de mâncare pentru a supraviețui.

 Relativitatea cu care sunt privite condițiile normale de trai ale unei persoane reprezintă o problemă ce nu poate fi ignorată.

Acest spectacol nu este un refugiu, este țeava unei puști îndreptate spre tine. Ți-ai asuma riscul?