Nu trebuie să fii dat în urmărire generală pentru a fi un artist în ale violenţei. Vlad Drăgoi ne dovedeşte asta pe deplin în cel de-al doilea volum al său, Metode. Scurtcircuitând estetica poeziei cuminţi, textele de faţă ne întâmpină cu eficienţa unor anticorpi gata să anihileze intrusul din corpul gazdă. Ingeniozitatea (diabolică) a autorului, manifestată, mai ales, în primele două părţi (din cele cinci) ale volumului, este suficientă pentru a conferi cititorilor hemofobi senzaţii extreme. Totuşi, contactul cu acest univers (auto)distructiv presupune mai mult decât o simplă lectură mefientă. Pentru Vlad Drăgoi, violenţa este, de fapt, germenul absurdului. Astfel, în prima parte a volumului, micrometode, bizareria experimentelor corporale pe care poetul le efectuează reuşesc performanţa de a transcende latura extrem de senzorială, mizând, prin insolitul lor, pe concretizarea unui comic gotic. Cu o recuzită bine pusă la punct, Drăgoi împrumută din umorul straniu al lui Tim Burton acea schimonosire a fantomei ingenue care se străduieşte să sperie noii locatari: „ce faci bine tu bine te mai doare mâna nu / acum e bine ba nu e am adus / un ferăstrău ţi-am tăiat-o nu / mai ai mînă de ce ai făcut asta” (10.). Efectul, pentru cei care depăşesc zgura de agresivitate a impulsurilor criminale necizelate, este instantaneu. Violenţa nejustificată, ce apare ca un contrapunct, favorizând comicul absurd al situaţiei, îşi autosubminează resursele prin mimarea oralităţii, a dialogului mătăhălos, dar plin de savoare al nu prea sofisticaţilor agresori: „eu dacă mor te las să mănânci / din mine tu dacă mori mă / laşi să mănânc din tine da” (30. prietenie) sau „mi-e frică nu trebuie să-ţi fie dar dacă / nu mi se mai o să ţi se / mai şi dacă infecţie dacă infecţie pui / tetraciclină şi trece şi trece şi dacă nu dacă / nu asta e te iubesc şi fără” (11. frică1). Empatia pare a fi un apendice care trebuie eliminat cu orice preţ. Dar încercarea de redare a indiferenţei, având la bază acest tip de discurs voit bolovănos, sfârşeşte iarăşi într-un decor supus legilor umorului negru. Instanţa poetică a lui Vlad Drăgoi devine un soi de copilaş care face experimente pe pisica familiei, propunându-şi să determine, cu adevărat, numărul de vieţi pe care aceasta le posedă. Câteodată, versul machist alternează cu versul sado-masochist, dar, tocmai prin această alăturare a textelor care mustesc de testosteron cu cele în care dezlănţuirea serioasă a animalului din sine se dovedeşte un fiasco, efectul nu se depărtează de cel iniţial. Dimpotrivă: „îmi ridic tricoul în faţa monitorului mă / aştept să cadă o pereche de sâni mari / săltăreţi cu sfârcurile ca două butoane / mici de cafetieră odată am întrebat o / femeie tânără pe chat auzi cum e să ai / pizdă nu mi-a răspuns” (26. textul cu femeie). Drăgoi reuşeşte să autonomizeze, prin modalitatea de organizare a textelor, o lectură voit caricaturală, al cărei efect va spori cu atât mai mult cu cât versurile ulterioare încearcă să recupereze o duritate primară, fără cusur. Inerţia lecturii nu îl va convinge, în schimb, pe cititor să schimbe registrul, din contră.

În cea de-a doua parte a volumului, macrometode, contrapunctul se produce la un nivel strict scenic. De data aceasta, Drăgoi pare să preia de la Vladimir Sorokin (şi a sa Dimineaţă a lunetistului) imaginarul violent-absurd materializat mai mereu într-un scenariu care frizează, în final, banalitatea. De exemplu, după ce o trecătoare în vârstă primeşte un şut în spate, apoi „zboară în şosea unde un camion / de gunoi plin o rupe în două. pe urmă compactor îi ni / velează organele şi membrele care încă nu erau lipite / cum trebuie de asfalt.”, infractorul aşteaptă culoarea verde la semafor, după care „mă opresc la un chioşc de unde îmi iau doi covrigi / calzi cu sare.”. Caricaturalul este diminuat, iar violenţa nu-şi mai găseşte o justificare, decât în măsura în care combate scenariile clişeice şi stereotipiile sociale. Bunăoară, picătura care umple paharul se dovedeşte a fi o cerere de donaţie pentru o cauză umanitară sau o ofertă de nerefuzat, din partea unui conaţional minoritar, pentru un telefon mobil. Violenţa este puntea de legătură cea mai eficientă între spaţiul intim şi spaţiul social, întrucât permite manifestarea lipsită de orice artificiu estetic a impulsurilor primare. Incursiunea în mintea personajelor nu este decât sondarea lipsită de tabuuri a posibilităţilor multiple de manifestare a agresivităţii care, într-un univers mizerabilist, se dovedeşte a fi singura formă de umanitate pe care aceşti omuleţi ai subteranei o posedă.

Vlad Drăgoi reuşeşte performanţa de a atribui violenţei un spectru larg de registre de lectură, implicând o întreagă gamă de sentimente aferente receptării discursului poetic. Trecerea de la caricatural la absurd, de la comic la tragic ia amploare cu fiecare pagină în acest tratat al metodelor de supravieţuire în rândul umanităţii care a uitat să iasă la lumină. Estetica douămiistă, în măsura în care se face remarcată, apare în acest volum doar pentru a fi subminată. Biografiei îi ia locul un spaţiu crepuscular, larvar, în care vocile sunt doar artificii care mimează existenţa, în timp ce trauma este, mai degrabă, un pretext al desfiintăţii stereotipiilor sociale. Departe de a-şi justifica poezia prin intermediul unui demers biografic demonizat, Vlad Drăgoi ne propune prin Metodele sale unul din cele mai bizare şi mai revigorante volume de poezie ale momentului. O carte pe muchie de cuţit. La propriu.

Vlad Drăgoi
Metode
(Casa de Editură Max Blecher, 2013)