afis_serenaAm fost destul de entuziasmat când am auzit că regizoarea daneză Susanne Bier avea să apară în atenția spectatorilor cu un nou film. Deși, scepticismul meu cu privire la regizorii europeni care, pășind pe platourile de filmare americane, nu fac decât să-și „comercializeze” într-o măsură mai mică sau mai mare producțiile, m-a făcut să primesc pelicula Serena cu destulă reținere. Totuși, talentul regizoral al lui Bier (demonstrat cu prisosință în filme precum Într-o lume mai bună sau După nuntă prin sensibilitatea cu care reușește să surprindă atmosfera unei lumi aflate în decădere) nu dă greș nici acum, fiind completat de jocul actoricesc a două dintre tinerele speranțe ale cinematografiei hollywoodiene: Jennifer Lawrence și Bradley Cooper. Și dacă tot am ajuns la această remarcă, vreau să închei niște socoteli: pentru cei care încă mai au prejudecăți legate de parcursul actoricesc al lui Cooper, vedeți acest film și apoi convingeți-vă că producțiile de duzină gen Hangover cu care și-a cam făcut intrarea în atenția publicului (deși el își face apariția pentru prima dată pe ecran în 1998, după care continuă cu roluri nu neapărat slabe, dar neluate în seamă) nu au reprezentat decât niște tertipuri ieftine, ce-i drept, dar necesare pentru a se lansa cu adevărat în categoria filmelor grele. De altfel, de îndată ce s-a lansat cu seria Hangover, Bradley Cooper s-a ales deja cu două nominalizări la Oscar în 2013 și 2014, întrecut fiind, în schimb, de colega sa de platou Jennifer Lawrence care avea să primească râvnita statuetă pentru performanța din Silver Lining Playbook.

Proaspătul film al Susanner Bier spune povestea cuplului format din George Pemberton (Bradley Cooper) și Serena (Jennifer Lawrence) care se retrag în Carolina de Nord pentru a duce mai departe afacerea cu o fabrică de lemn pe care Pemberton o deținea împreună cu alți parteneri. Serena este o femeie misterioasă, fără trecut, care își face apariția pe scenă fulgerător și sucește mințile protagonistului, în viața căruia pătrunde într-un mod aproape violent. Aura de mister ce o înconjoară stârnește adesea neîncredere din partea asociaților lui Pemberton care acceptă cu greu ideea de a primi ordine din partea unei femei, dar, cu timpul, ei bat în retragere în momentul în care o tragedie are loc la o partidă de vânătoare. Povestea posedă mai multe centre de interes, deși ne confruntăm cu un singur plan narativ. De departe, cea mai interesantă verigă din acest lanț al tensiunilor dramatice îl reprezintă tema familiei și cu precădere a maternității (devenită, de fapt, una dintre obsesiile majore ale Susannei Bier, acompaniată de suita de complicații aferente contextului familial care configurează în filmele danezei personaje-părinți memorabile). Serena, în urma unui avort spontan, află că nu mai poate avea copii, însă resemnarea sa în fața acestui verdict întârzie să apară în momentul în care constată că soțul ei are deja un fiu dintr-o relație anterioară căsniciei. Începând de aici, conflictul dintre instinctul matern refulat și gelozia pe fiul lui Pemberton, care treptat pare că se lasă sedus de ideea adoptării acestuia, reușește să scoată ce-i mai bun din interpretarea actuală a lui Lawrence. Tensiunea care se produce între nevasta devotată și femeia al cărei drept de a fi mamă i-a fost furat va ajunge să acapareze destinele ambelor personaje care se vor confrunta curând cu propria lor decădere. Astfel, devotamentul matern care nu se poate revărsa asupra propriului copil se transformă în dorința nestăpânită de a ucide odrasla femeii care tinde să acapareze întreaga atenție a soțului său.

Nu îmi propun să ofer mai multe detalii asupra modului în care evoluează povestea. Ce vreau să mai precizez este că această peliculă europeană (pentru cei care încă mai cred că acest adjectiv este o garanție a calității) ne prezintă, pe lângă povestea acestei femei obsedate de ideea de maternitate, o frumoasă metaforă a „vânării” propriului ideal care, în cele din urmă, îl copleșește pe aspirantul nesăbuit. Totul acompaniat de o superbă suită de cadre din natură de o sensibilitate aparte, prin care răzbate suflul rece al morții.

Puncte tari: personajul feminin complex susținut de un joc actoricesc pe măsură (Jennifer Lawrence își continuă în acest film suita de roluri nonconformiste, însă, de această dată, parcă susținut de un conflict psihologic mai pregnant); cadrele surprinse din natură bine capturate și bine alese pentru a construi atmosfera necesară derulării poveștii.

Puncte slabe: scenariul uneori exagerat (ca să nu folosesc termenul de „americănizat”, pentru a nu leza gusturile / prejudecățile anumitor cinefili), în momentele în care dorește să creeze intriga (a se vedea mijloacele prin care acolitul Serenei ajunge să-i asculte ordinele orbește).

Trailer:

Imagini:

imagini_serene_1

imagini_serene_2

imagini_serene_3