Cred că dacă un coleg din liceu sau mama m-ar întreba ce cred despre Tangerine, un film indie-bomboană explozivă de neon și de durere din anul 2015, aș ezita un moment și după aia aș răspunde că e despre cam cum ai putea să fii tu în alt timp și alt spațiu și că niciodată nu ajungi în situațiile alea fiindcă îți place sau fiindcă vrei și că, dimpotrivă, situațiile alea sunt atât de departe de ce ai fi vrut vreodată, încât te resemnezi mult mai ușor cu ele. Nu sunt previzibile sau coerente, de aceea nici nu prea ai ce traseu al pierderii să parcurgi. Și că de la diferența cosmică speranță-realitate, personajele din Tangerine nu fac ce fac din imoralitate, ci mai mult din inerție și din asumare.

Ca să nu bâjbâi prea mult, Tangerine a intrat prima oară în atenția publicului în 2015 la Festivalul de la Sundance, fiindcă a fost filmat integral cu trei telefoane Iphone 5S și colorizat aproape integral în timp real cu o aplicație video pentru telefon, din motive de buget și permisii de filmare. Filmul expune o zi din viața unui nucleu de personaje (două prostituate negrese transgender, o prostituată caucaziană și un taximetrist armean și familia lui) pe fundalul unui Crăciun californian, inundat în beculețe, reclame, sigle de magazine și lumină naturală sufocantă, dar fără zăpadă. Cele trei povești se intersectează atunci când Sin-Dee, recent ieșită din pușcărie, vrea să o găsească pe amanta necunoscută, dar cisgender a iubitului ei, Alexandra încearcă să țină un recital într-un pub, iar taximetristul se cadaverizează în taxi, căutând prostituate transgender, încercând să evite crăciunul armenian.

Mi se par importante două căi de decriptare a filmului, ambele cu propriile alunecușuri și deficiențe de interpretare. Una, că ești tipul de spectator care consideră instant universul acesta imoral, abominabil și murdar, nivel de discuție pe care îl consider redundant și pe care, ca de altfel, și regizorul Sean Baker îl consideră la fel prin faptul că nu expune nimic social ostentativ – nu e o tentativă sau un discurs de acceptare a transexualilor, nici o victimizare, nici o abordare clasică care spune că personajele nu trebuie judecate din cauza mediului în care se dezvoltă. Tocmai că Baker ia calea astea destul de sinuoasă prin care provoacă spectatorul să își dea seama că dacă personajele au niște apucături mai puțin fericite, nu e din cauza statului lor social, ci funcționează ca la orice altă persoană. Că dacă una dintre ele aruncă pe jos mâncarea de la asistență socială a unui bătrân, nu e fiindcă e transgender, e fiindcă e nepăsătoare.

Dacă prima categie refuză prea repede, cinefilii pot cădea în capcana de a accepta prea repede și de a interpreta filmul în baza familiarizării cu reprezentările Almodovar sau parodiile ghetto queer ale limbajului. Elementul cultural prea puternic pe care crezi că îl stăpânești ar putea să depersonalizeze din când o fată transgender pe care o cheamă Sin-Dee Rella (de la Cinderella, Cenușăreasa în engleză devenită aici o poreclă păcătoasă de prostituată). Dar poate asta e și ideea. Că dacă ești foarte afundat și accepți tipul acesta de reprezentare fără să o chestionezi, convențional,  momentele de hiperumanitate dintre personaje te aduc unde sunt ele. Râzi jumătate de film și după, ușor-ușor, începi să te prinzi că nu le-ai văzut niciodată într-o casă. Începi să te prinzi că sunt prinse într-o lume în care o replică de tipul ,,Here it is all about our hustle.’’ (Aici, pe străzile astea, totul e despre încercarea, panarama, lumea noastră) e echivalentul mai puțin luxuriant psihologic al unui idiot dostoieveskian care, de bine, de rău, suferea în case de oameni bogați, care aveau timp să se frământe cât e ziua de lungă. Sin-Dee Rella și Alexandra se plimbă în blugi mai lungi sau mai scurți într-o vale hollywoodiană în care totul ar trebui să fie bine, dar nimic nu este și nu fiindcă sunt transgender, ci fiindcă stilul lor de viață nu e viabil.

Există o singură scenă de atac transfobic evident care e structurată optim și mai conștient social decât oricare film care începe cu un regizor zicând ,,mda, acum facem film social’’. Și scena asta e fundamentală, fiindcă îți reamintește că pe lângă universul micro, strict personal și condus de personaje și relațiile dintre ele pe care l-ai cunoscut deja și cu care empatizezi, e o lume mult mai largă pe care o înfruntă cele două. Ceea ce face Sean Baker magistral e că prezintă autentic situațiile de discriminare din realitate, ceea ce filmele cu această intenție specifică o fac mai prost. Un film hollywoodian (Danish Girl, că tot au fost comparate ca intenție printre critici) își prezintă mereu personajul în situație de criză, de parcă de fiecare dată relaționează la fel cu un atac sau de parcă de fiecare dată receptează pentru prima oară atacul. Personajele din Tangerine nu mai chestionează, nu mai sunt în fazele de revoltă față de lume care sunt primul nivel de reacție. Ele nu se mai întreabă de ce lumea e cum e, ci doar o acceptă și încearcă să supraviețuiească, niciun De ce mi se întâmplă asta prin Tangerine. Și, prin asta, devine mai tragic, dar și mai real. Ce e important la cum e pusă problema genului e că nu e pusă, ci se desfășoră în cadrul ei, adică pe lângă toată larma, general umană, individuală pe care o spectatorul o vede, e o întreagă lume care le înconjoară, pe care o intuiește.

Montajul e foarte alert, ceea ce dă o cinetică interesantă a acțiunii în care totul merge, merge, merge și personajele niciodată nu au timp să se oprească, să se odihnească (inclusiv în script, acțiunea începe din timpul zilei și se termină noaptea târziu, traversând tot felul de spații capitaliste, gogoșerii, străzi, metrouri, restaurante, bordeluri, dar nicio casă, cu excepția taximetristului armean care mereu vrea să evadeze din iadul casnic cu o soție bleagă și o soacră dominatoare. În general, nimeni nu are unde să se întoarcă).

This slideshow requires JavaScript.

Filmul vorbește despre multe: despre prietenie, despre ce ne leagă și ne dezleagă, despre singurătate, despre austeritatea spațiului, despre austeritatea singurului spațiu care ne acceptă, despre diferențe rasiale, despre lucrurile cu care ne obișnuim și cu care nu. Titlul (mandarină) e explicat de regizor ca un element care îi aduce aminte de Crăciun, chit că acela californian, violent, uscat, luminat de gogoșerii și de semafoare la apus și de limbaj obscen, fiindcă nu te mai identifici cu niciun alt limbaj. Și e important că e Crăciun, fiindcă e o reprezentare clasică a fericirii și a familiei, fericire și familie pe care personajele încă o caută, dar nu o găsesc sau nu mai știu în ce formă o doresc.

Tangerine e subtil și comic. Foarte comic. Multe dintre sentimentele umane de bază sunt acolo, doar că în alte chei. Eu asta am reținut din Tangerine și aș accentua: Baza comună de vulnerabilitate și de căutare a fericirii pe care ți-a promis-o o societate profund obsedată de fericire poate fi învelită cu pantaloni de blugi scurți, superioritate cinică sau atitudine miserumpistă. Asta nu înseamnă și că nu există. Doar că majoritatea oamenilor nu au mai multe șanse decat personajele din Tangerine, ci doar mai multe date preliminare favorabile.

P.S.: Sean Baker e un regizor indie American ale cărui filme se învârt în părţi diferite ale aceluiaşi univers, coerent tematic. Dacă vedeţi Tangerine, vedeţi şi Starlet, un film de-al lui ceva mai manierist decât Tangerine, dar cu nişte momente destul de unice pentru cinemaul indie care, vrea nu vrea, începe să-şi creeze propriile clişee.