How to Disappear Completely by Radiohead on Grooveshark

taolin

 


 

taolin

Tao Lin s-a născut în 1983 în Alexandria, Virginia, și a publicat volumele you are a little bit happier than i am (2006); Bed (2007); Eeeee Eee Eeee (2007); cognitive-behavioral therapy (2008); Shoplifting from American Apparel (2009); Richard Yates (2010) și Taipei (2013).
Îl găsiți pe taolin.info


 

Final Fantasy III (fragment)

11 noiembrie, după-masa, am luat metroul F din Manhattan în Brooklyn şi am mers vreo şase străzi, până la apartamentul fratelui meu, unde stăteau părinţii mei în timpul vizitei lor din Taiwan. Trebuia să iau cina cu ei în seara aia şi în următoarele două seri. Fratele meu, care era la muncă şi a cărui soţie era într-o călătorie de afaceri, trebuia să stea, în toate cele trei seri, acasă cu fiul lui de un an, care era pe mochetă – în cealaltă parte a camerei în care mama şi cu mine stăteam pe o canapea, în faţa unui televizor imens cu ecran plat – jucându-se într-o manieră predeterminată, puţin autosuficientă, de parcă ar fi depus o anumită cantitate de efort şi ar fi absorbit o anumită cantitate de plăcere simultan. Nu mă uitasem la televizor de vreun an şi părea complet alienant. Aceeaşi secvenţă de ştiri se derula în buclă infinită, dar de fiecare dată cu alte reclame. Vocalistul, că asta părea, unei formaţii de heavy metal, care se mutase din Iran în Brooklyn cu câţiva ani în urmă, îi omorâse în dimineaţa aia, conform presupunerilor, pe trei dintre colegii lui de trupă cu o puşcă şi după aceea se sinucisese. Fusesem treaz toată noaptea, lucrasem la un eseu pe care ajunsesem să-l asociez, în ultima lună, cu sentimentul incapacităţii de a scrie ceva satisfăcător. Scrisesem vreo 6000 de cuvinte, pe care le împărţisem în patruzeci până la şaizeci de grupuri de texte, pe care le aranjasem după aceea, uneori cu disperare, în patru fişiere diferite.

Simţeam foarte clar cum mă uit fix la televizor. Rânjeam întenţionat într-un fel pe care îl realizez de obicei cu întârziere, de parcă faţa mea ar acţiona independent. Fiul fratelui meu, mi-am dat seama la un moment dat, venise unde eram eu şi întindea spre mine o carte mare şi grea, de copii, în timp ce privea pragmatic înspre faţa mea. Stătea nemişcat într-un mod neobişnuit, inuman, de parcă n-ar fi avut cum să obosească – sau ar fi avut cum, dar în felul în care oboseşte un copac. Părea foarte prins de ce făcea. Am luat cartea şi el a plecat de lângă mine. Mai târziu a părut să fie mai puţin hotărât, aproape confuz, când l-am văzut uitându-se la mine de la o distanţă de un metru, un  metru şi jumătate. Am realizat, în timp ce ne uitam fix unul la celălalt, că el nu-şi va aduce aminte de momentul ăsta sau de ziua asta sau de următorii unu-trei ani, după care, pentru tot restul vieţii sale, nu va şti de ce anumite lucruri îi plac şi anumite lucruri nu-i plac, de ce are frici şi dorinţe, coşmaruri şi vise, fantezii şi nevroze. Urma să fie – într-o manieră pe care ceilalți nu aveau să o sesizeze – străin şi de neînţeles pentru el însuşi, pentru că inconştientul şi subconştientul şi sistemul lui nervos autonom îşi vor aduce aminte ceea ce el nu își va aduce aminte.

Eram surprins că nu văzusem pe nimeni vreodată în felul ăsta. Niciodată nu mă gândisem că „nu-şi aduce aminte ăia trei ani din viaţă când, pentru cei care interacţionau cu el, era clar că nu-şi va aduce aminte nimic din ce trăia”, de exemplu, despre mine sau oricine altcineva.

La cină, la câteva minute după ce mă aşezasem, am fost surprins să mă aud pe mine zicând „nu ştiu ce să scriu” în timp ce mă gândeam vag la eseul meu, pe care nu plănuisem să-l aduc în discuţie. Spunând în engleză cuvintele pe care nu le ştiam în mandarină, limba pe care o foloseam, chiar dacă nu o vorbeam fluent, când eram cu ai mei, le-am explicat că scriam un eseu de 4000 de cuvinte despre Japonia, pe care trebuia să-l predau până pe 25 noiembrie. Nu credeam că ei sau oricine altcineva urma să-mi spună ceva ce aş fi putut să folosesc în eseu, dar conversaţia era interesantă, aşa că am început să-i întreb pe ai mei, cărora le cerusem sfatul cu privire la scris de la zero până la patru ori în ultimii zece ani, ce aş fi putut scrie despre Japonia.

Tata a zis că îmi spune dacă iau notiţe.

– Cuvinte cheie, a zis în engleză.

Am deschis Notiţe pe iPhone. Tata s-a foit puţin şi, după o pauză, cu o voce care suna neintenţionat, aparent, ca vocea stereotipă în care cineva l-ar cita pe Confucius pe jumătate serios, pe jumătate nu, a zis că în Japonia era un semn bun dacă soţul tău stătea în oraş în fiecare seară după ce ieşea de la serviciu pentru că asta însemna că afacerile îi mergeau bine. A tăcut dintr-odată. Eu m-am uitat fix la iPhone-ul meu. Mă găndeam dacă să scriu sau nu soţ ca primul cuvânt cheie.

– Ai notat? a întrebat tata.

– Nu încă, am zis. Mai zi.

Tata a zis că asta era tot ce-avea de spus.

– Poftim? a zis mama pe un ton surprins.

Tata a întrebat dacă luasem notiţe.

– N-am ce face doar cu ce mi-ai spus, am zis eu rânjind.

– Sigur că n-ajunge, a zis tata. După ce iei notițe, îți mai spun. O să scrii câte puțin despre fiecare lucru pe care ți-l spun.

Închizând Notițe pe iPhone, i-am zis că spunea lucruri pe care toată lumea le știa deja. Mama a zis că japonezii erau patrioți și, fără a rosti cuvântul kamikaze, a explicat că toți piloții japonezi și-au sacrificat viața folosindu-și avionul ca armă în atacul de la Pearl Harbor.

– Nu toți, am zis.

– Bine, a zis mama, părând să audă cu totul altceva.

– Ai zis că toți. Nu chiar toți.

– Așa am spus? a zis mama, după care a scos un sunet care îmi arăta că realizase, cu un oarecare amuzament, că exagera inconștient, folosind un ton autoritar. Bine, nu chiar toți, a zis ea. Mulți dintre ei, a zis cu o voce nesigură. Tata, care tăcea de ceva timp, așezat lângă mine, noi amândoi stând cu fața la mama, a zis cu o voce nu foarte convinsă că japonezii iubeau sushi-ul.

Am întrebat de unde erau strămoșii lor și părinții mei au zis China. N-am fost sigur că au dreptate. Mama părea înduioșată de posibilitatea de a avea unul sau mai mulți strămoși japonezi.

– În Florida nu erau japonezi, nu?

Mama, părând aproape plictisită, a zis că fuseseră câțiva.

– Dar eu nu știam pe niciunul. Nu era niciunul la școală.

– Erau mai mulți coreeni, a zis mama, iar tata a aprobat-o într-o manieră neașteptată, exage-rată, de parcă populația coreeană din Florida era complet și într-un mod blamabil scăpată de sub control. Singura persoană japoneză de care îmi aduc aminte să fi fost în Florida era o femeie de vreo cincizeci sau șaizeci de ani, care deținea sau manageria Yae Sushi, un restaurant unde familia mea cina de aproximativ zece ori pe an. Nu-mi amintesc să fi învățat ceva despre Japonia în școala primară sau gimnazială. Îmi amintesc că am învățat despre Japonia în liceu, dar numai în contextul celui de Al Doilea Război Mondial. Îmi amintesc că am fost confuz când am privit fotografiile din manuale, cu generalii japonezi cu mustață și uniforme strâmte și postură perfectă, stând în picioare sau așezați. Când am plecat din Florida ca să merg la facultate în New York City, când aveam optsprezece ani, cele două lucruri pe care le asociam cel mai tare cu Japonia erau Al Doilea Război Mondial și jocurile Nintendo.

– De ce nu erau japonezi în Florida?

Părinții mei păreau nefiresc de absenți, de parcă ar fi simulat neatenția pentru a câștiga timp ca să formuleze un răspuns prudent la o întrebare dificilă, sensibilă. Se concentraseră foarte repede pe populația coreeană din Florida. Până la urmă, după ce am insistat că sunt interesat de populația japoneză, nu coreeană, mama a spus:

– Japonezii sunt puțin mai – și a ezitat, iar apoi a spus, rezervată, în engleză – rari.

Apoi am văzut-o mimând că își face seppuku într-o manieră precisă, sigură, nonșalantă, în același timp explicând ce face, de parcă la un moment dat predase un curs de mimă a anumitor tradiții violente. Am întrebat dacă a supraviețuit vreodată cineva acelui „lucru”. Mama a zis că nu cu o voce încrezătoare, alertă, cam aceeași pe care o folosise mai devreme când spusese „toți”, sau așa mi s-a părut mie.

– Trebuie să fi supraviețuit câțiva, am zis.

– Poate că da, a zis mama.

– Unii probabil că supraviețuiesc, a zis tata cu o voce mai joasă decât de obicei, părând înțe-lept și într-un fel respectuos, chiar dacă probabil se gândea la ceva care nu avea nicio legătură și era doar parțial conștient de ce zicea.

– Japonia are samurai, am zis.

– Exact, a zis mama.

– Dar China?

– Nu, a zis mama hotărâtă. China n-are.

– De ce nu are și China ceva asemănător cu samuraii?

– China pur și simplu n-are, a zis mama.

– De ce nu?

Când eram mic, entuziasmându-mă peste măsură pe la vreo nouă sau zece ani, lăudam din proprie inițiativă Japonia de față cu mama, fiind extrem de satisfăcut când, la insistențele mele, ea era de acord că Japonia era mai bună decât alte țări. Probabil că îmi plăcea Japonia când aveam opt sau nouă ani doar pentru că îmi plăcea confortul și entertainmentul și comoditatea. Mai târziu, când aveam de la doișpe până la paișpe ani, am început să văd Japonia, sau ceea ce credeam eu că e Japonia, ca țara ideală în ceea ce privește locul de naștere și traiul de zi cu zi al unei persoane ca mine, căruia majoritatea oamenilor, în special colegii de clasă, îi păreau violenți și de neînțeles; care vedea eșecul social sau emoțional ca pe un mesaj clar și răspicat, adresat cel puțin unei persoane, în acea situație particulară, de a renunța; și care bănuia că să renunți era ceva ce în final, și dacă te raportai la un interval de timp îndeajuns de lung, voiau toți oamenii. Dar în liceu și facultate a devenit din ce în ce mai dificil să mă bucur de lucrurile pe care le făceam singur, pentru că asta mă făcea să mă simt izolat, deprimat, îngrijorat cu privire la viitorul meu. Resemnarea, care cândva fusese aproape un sentiment triumfător, era, așa cum se întâmpla, cred, în societatea în care trăiam, asociată de mine cu eșecul.

– Nu știu, a zis mama, rezervată, pe un ton serios.

Înainte de a pleca de la restaurant, când încă eram așezat pe scaun, am zis pe jumătate inconștient că „nu știu ce să scriu” cu o voce moale, goală, imaterială, de parcă aș fi citat un clișeu dintr-un film sau aș fi murmurat mulțumit în barbă. Tata a zis că ar trebui să caut informații pe Google și Wikipedia, pronuntând greșit Wikipedia de vreo cinci sau șase ori, cu niște sunete de „z” care se succedau într-un ritm alert. A zis că ar trebui să mă folosesc de ce zisese el despre oamenii de afaceri și că ce zisese el nu putea fi găsit pe Wikipedia.

În apartamentul fratelui meu, mama și cu mine ne-am uitat cum Ashton Kuther îl juca pe Steve Jobs și prezenta noul iPod unui auditoriu format din angajați, iar pe fundal era o muzică inspirațională pe care personajele din film n-o puteau auzi. M-am întrebat, pasager, ce exista în relație cu oamenii așa cum exista muzica aia în relație cu personajele. Am zis ceva prin care să transmit că nu credeam că filmul urma să fie interesant. Cu o voce care părea tristă, cumva speriată că aș fi putut pleca atunci, în loc să stau să văd tot filmul, mama a zis că pe televizorul frateul meu erau multe alte filme și mi-a sugerat să caut altceva. Tata era în raza privirii mele, în altă cameră, lucrând la ceva pe computer. După ce au trecut vreo douăzeci de minute din Fetish, filmul coreean pe care îl alesesem și după ce nimeni nu spusese nimic o perioadă bună de timp, mama a întrebat care era relația dintre cele două personaje principale. Am murmurat că nu știu și am râs și mama a râs. Postura, manierismele, frizura, mișcarea ochilor personajului feminin, care poate se căsătorise cu personajul masculin cu scopul de a obține cetățenia americană, mi-a adus aminte de persoana la care mă gândisem cel mai mult în ultimele trei luni, din august începând, când o cunoscusem la Londra, într-o librărie, unde lucra. Avea prieten. Ne trimiseserăm niște mailuri, dar ne opriserăm cu vreo lună în urmă.

Mama, care ieșise din cameră, s-a întors și a găsit personajul masculin inconștient, aparent fără motiv, pe o canapea. În scena următoare era inconștient pe un pat. Apoi a apărut un cadru cu o ambulanță în fața unei case. Apoi o înmormântare cu sicriul deschis. M-am uitat absent, aproape inconștient de ce se întâmpla în film, simțindu-mă liniștit, ca un zombie, până când mama a zis pur și simplu moare, uite-așa, cu o voce sceptică, amuzată, când am râs dintr-odată și am zâmbit o vreme după aceea.

În metroul F către Manhattan i-am dat un mail unui prieten din Marea Britanie. I-am zis că nu puteam să-mi scriu eseul despre Japonia. I-am zis că „habar n-am ce să scriu”. L-am întrebat pe prietenul meu dacă fusese la o anumită librărie din Londra. Am zis că mă simțeam ca și când n-aș mai fi vrut să scriu vreo doi ani, dar că trebuia totuși să-mi găsesc un fel de job. Îmi mai rămăseseră bani pentru o perioadă de timp de la două la patru luni. În culturile chineze – știam asta pentru că părinții mei îl parafrazau pe Conficius din când în când – era lege sau cel puțin era cunoscut faptul că părinții trebuie să le ofere ajutor financiar copiilor până la vârsta de treizeci de ani, după care copiii trebuie să le ofere lor ajutor financiar. Tata zisese că „toată lumea” știa asta în China, pentru că la școală era obligatoriu să înveți pe de rost ce a zis Confucius, care trăise cu vreo 2500 de ani în urmă, când probabil că treizeci de ani era jumătatea duratei medii de viață.

Singur în apartamentul meu, am citit dintr-o antologie de povestiri publicată postum a lui Osamu Dazai, care s-a sinucis la treizeci și opt în 1948. Editorul îi pusese antologiei titlul Autoportrete. Fusesem surprins, cu vreo doi ani în urmă, când aflasem de pe Wikipedia că ultima carte terminată de Dazai, Umanitate pierdută, e al doilea cel mai bine vândut roman din Japonia. M-am gândit la Marele Gatsby, în care sunt două morți (un omor care poate fi considerat prin imprudență și unul care poate fi considerat premeditat) ca fiind Umanitatea pierdută a Americii, a cărui protagonist relatează liniar un fel de alienare pe viață, fără cauză concretă, care pare extremă, și supraviețuiește unei duble tentative de sinucidere căreia cealaltă persoană nu-i supraviețuiește. Fără a lua în considerare un epilog scurt, care e văzut din perspectiva unui alt personaj, Umanitate pierdută se termină cu protagonistul trăind la marginea unui sat, într-o casă pe care o descrie ca fiind „acoperită de paie” și „cu aspect preistoric” și cu următoarele propoziții: „Anul ăsta am douăzeci și șapte de ani. Părul mi-a încărunțit. Cei mai mulți oameni mi-ar da peste patruzeci.”

12 noiembrie, la a doua cină, i-am întrebat pe ai mei dacă știau vreun japonez faimos. Tata a pomenit de un dictator militar celebru, al cărui nume nu și-l amintea. A zis că era un fizician japonez pe care-l chema – și aici a zis în engleză „durere de cap” – care câștigase Premiul Nobel. Eram într-un restaurant luminat destul de prost și eu stăteam vizavi de părinții mei. „Durere de cap”, a zis tata din nou, rânjind și rearanjând obiectele de pe masă, din fața lui.

– China îl are pe Confucius, am zis. Japonia pe cine are?

Mama, căreia nu i-a venit nimeni în minte, a zis că atât părinții ei, cât și părinții tatălui meu vorbeau japoneza fluent, din cauza ocupației japoneze a Taiwanului. Apoi a zis că noi vizitaserăm Japonia de două ori. A zis că fuseserăm la un muzeu de sumo și un muzeu de ramen. Crezusem, probabil pentru mai mult de zece ani, că vizitaserăm Japonia numai o dată, când aveam zece sau unșpe sau doișpe ani. Îmi aminteam patru lucruri din vizita aia:

1. Plecând de la aeroport cu un tren aerian, mi s-a părut că Japonia arată exact cum mi-am imaginat eu că arată Atlantida. Mama stătea în dreapta mea, iar eu mă uitam pe geamul din stânga. Nu-mi amintesc ce am văzut.

2. În primul loc unde am mâncat, un restaurant gen diner, chelnerul nostru, care lua comanda folosind un dispozitiv ca un calculator mare, care producea note de plată de hârtie, nu a înțeles când am cerut ketchup pentru cartofii noștri prăjiți. S-a întors cu o chelnăriță și nici ea n-a înțeles. Când în sfârșit a înțeles – nu-mi amintesc cum de – l-a adus foarte repede și a zis „ketchup” în engleză într-un fel care a sunat diferit de cum ziseserăm noi. Îmi amintesc că zâmbeam toți, fericiți de descoperirea noastră.

3. Doi oameni de afaceri beau din niște pahare imense de bere într-o noapte la un restaurant care altfel nu părea să arate ca un bar. Stăteau unul în fața celuilalt cu spatele drept și vorbeau, cu niște fețe roșii, părând dezihnibați și scăpați de sub control. După ce părinții mei mi-au explicat că a te îmbăta din când în când după ce ieși de la serviciu e normal – că era un comportament unanim acceptat în Japonia – am văzut cum, în ciuda faptului că făceau foarte multă gălăgie și păreau beți, cel mai probabil oamenii de afaceri n-ar fi făcut pe nimeni de rușine și nu s-ar fi purtat urât cu nimeni, iar confuzia mea, la care se adăugase afecțiunea, s-a risipit în ceva care semăna cu un fel de curiozitate.

4. Am văzut școlărițe în uniformă într-o seară, sub pământ, poate într-o stație de metrou. Purtau jambiere care erau groase la glezne. Mi-am imaginat că se duceau la meditații și la activități extracuriculare în tot orașul. Am simțit cum le urmăresc cu privirea când se îndepărtau, când dispăreau în coridoare și lifturi, înspre spații închise de la alte etaje, din alte clădiri; era o senzație de role-playing game. Citisem în reviste de jocuri video că japonzilor le plăceau role-playing-urile, care erau și jocurile mele video preferate.

Role-playing-ul meu preferat, Final Fantasy III, lansat cam pe-atunci, în 1993, avea loc într-o lume în același timp fantastică și sf, unde magia și tehnologia – trecutul medieval și șamanic și viitorul melancolic, distopic – coexistau. Erau paișpe personaje cu care puteai să joci, dar niciunul principal. Geografia lumii se schimba când ajungeai la jumate, devenind Lumea Ruinelor, care putea fi explorată oricum, non-linear. Kefka, ultimul boss, cu a cărui înfrângere se termina jocul, era într-un turn, prin mijlocul Lumii Ruinelor, dar nu existau nici obligații, nici indicații precise despre cum să intri în el. Puteai să uiți de Kefka și să faci alte lucruri. Chestia asta mă atrăgea în 1994, când aveam zece sau unșpe ani. Îmi plăcea să nu știu exact ce am de făcut. Dar nu trăiam în Lumea Ruinelor. Trăiam pe Pământ, într-un cartier suburban, unde are loc și întâmplarea cu mersul pe role pe care mi-o aduc cel mai bine aminte, într-o zi, pe o stradă ușor în pantă, unde un băiat de clasa a opta care stătea singur în fața casei, la o distanță de trei sau patru case de mine, m-a observat și a început instantaneu să strige „mergi pe role ca ultimul papagal, ești cel mai prost, arăți groaznic, nu știi să mergi pe role, ești varză”, fără să se oprească până când am trecut de el și de încă vreo câteva case și – foarte concentrat în tot timpul ăsta să mă prefac că nu se întâmpla nimic – am făcut stânga, dispărând din raza lui vizuală.

Traducere din limba engleză de Vlad Pojoga