Există ceva în mişcările mele
care-i face pe oameni să păstreze
distanţa,

poate nepăsarea care-mi încreţeşte
buzele întărite, golite de sânge
ca nişte flori uscate

sau felul în care apăs pe clanţă
cu teama
de a nu se crăpa ceva
în apropiere
cu zgomot,

de fapt dincolo de toate astea
mi-e frică

şi frica scîrţîie deasupra
ca plăcuţa unui motel
din Arizona
în lumina apusului

Acest poem face parte din volumul de debut al lui Dmitri Miticov, semnat la momentul respectiv cu numele de Robert Mîndroiu – Efectul de peliculă – poate unul dintre poemele mele preferate, dar dacă ar fi să judecăm după cum am ales să se numească acest „articol” şi versurile acestui poem, aţi putea spune că nu au nicio legătură, că acest poem este unul reprezentativ douămiist, fără vreo trimitere către Math Rock, sau măcar experimentalismul pe care e bazat math rock-ul.

Ideea era să accentuez faptul că poezia actuală a lui Dmitri Miticov este una insulară, experimentală care trece de aşa-zisa generaţie douămiistă, o poezie scrisă cu luciditatea unui matematician, unde emoţia estetică este mascată de tehnică și limbaj („Limbajul. Îl ai şi îl foloseşti / cu stîngăcie, ca pe o unealtă primitivă, / deteriorată şi imprecisă / al cărei scop s-a pierdut definitiv.”- Modul sarcastic ). Poezia lui este una cerebrală, inteligentă și reușește de multe ori să creeze imagini care te fac să crezi că nu tu ești cel mai important, nici cei din jur, doar modalitatea prin care se formează legătura dintre tine și ceilalți prin cuvintele pe care le alegi cu grijă dintr-un dicționar ( „Se ia limbajul, se face din el / un cărucior ponosit / şi se împinge cu piciorul pe scări.” – Modul sarcastic).

Prima dată când am citit poemele din ciclul Etic și estetic. Cinic e minunat m-am gândit la albumul de debut al celor de la 65daysofstatic numit The fall of math, aceeași tehnică precisă, aceeași iluzie a răcelii și cu foarte puține intervenții ale vocalistului, vocea fiind doar un alt sunet într-un mix care te poate duce în tot felul de lumi posibile, unde zgomotul e singurul pe care îl mai poți auzi, iar asta nu te deranjează deloc. Miticov se ferește și el, de multe ori, să intervină cu acel eu în text și nu vrea să se victimizeze ( „Nu e etic să faci prea mult caz de dramele tale /  Să-ți plângi de milă e porno.” ),  nu vrea să creeze un spațiu în care nu s-ar simți în largul său.

Am ascultat iarăși albumul după ce l-am auzit pe Dmitri Miticov citind în Londophoneși m-am gândit că băieților de la 65dos le-ar fi plăcut să-l audă. Apoi i-am ascultat și pe ei live și am avut același feeling ca la lectura lui Miticov. Minimalismul aparent din muzica lor te face să crezi că nimic nu se mai poate întâmpla în acea melodie, iar după un minut ești surprins de ritmurile alerte, de sunetul pe care nu-l poți identifica, nici instrumentul din care se aude, te trezești doar aprobând un tip care a ajuns întâmplător la concert și îți spune, din minut în minut: „oaaa, ce bine se aude asta, ce mișto e!”. La fel se întâmplă și cu poezia lui Dmitri Miticov, care capătă puțin din aspectul progresiv al math rock-ului, o poezie asemănătoare cu Burial Scene; un început lent (trupul tău se obișnuiește cu mișcările), sunetele care te fac să tresari ale percuționiștilor, pe urmă acordurile de chitară (trupul tău se mișcă tot mai repede), gândurile care trec și ele, repede-repede, de la o situație la alta până dispar și tot ce rămâne e ritmul pe care tu te miști cu ochii închiși (trupul tău pe care nu îl mai simți).

s-o manevrezi.
 
Pe cine să admirăm,
să-i admirăm pe aceşti oameni
care au adoptat un copil
pentru că nu puteau avea unul.
Să admirăm necondiţionat satisfacerea
acestei nevoi.
 
Ajunşi în acest punct vă rog să admiraţi
cu aceeaşi înverşunare
pofta mea de mîncare.
 
Pe cine să mai admirăm,
să-i admirăm pe toţi aceşti oameni
care şi-au recăpătat credinţa în divinitate
după ce toate celelalte opţiuni
au fost epuizate.
 
Credinţa. O soluţie de luat în seamă
dacă eşti foarte bolnav
sau pe moarte.
 
Evoluţia. Iată la ce s-a ajuns, e în firea lucrurilor.
Ce trebuia să fie aranjarea bretonului cu mîna
se face o aplicaţie nouă pe telefon.
Ce trebuia să fie psalm încărcat de emoţie
se face un cazan de sarcasm.
Unde trebuia să fie o figură de stil
apare o definiţie.

Totul e scris cu minuțiozitate la Dmitri Miticov, structura versurilor este atent calculată, până și lungimea silabelor, vocea lui (ascunsă în spatele declarațiilor impersonale)  transmite tot atâta tensiune cât transmite un solo de chitară bine executat. Poezia lui poate să fie acea soluție la ecuația pe care ai încercat să o rezolvi mult timp și nu ai reușit, sau melodia pe care ai sperat că o vei auzi în taxi,  iar taximetristul o să mărească volumul în timp ce tu zâmbești entuziasmat pe bancheta din spate și îți dorești ca această cursă să mai țină măcar o oră, timp în care din boxele mici se aude doar Radio Protector.

Definiţiile. Aşa o pacoste
să ţii cont de ele,
cînd se tot modifică.
 
Ce e frica. Mergi şi mergi şi mergi,
ajungi în pădure, te aşezi pe iarbă, între copaci
şi aştepţi să se întunece, s-a întunecat. Uite frica.
 
Ce e memoria. Vine cineva şi te întreabă
mai ţii minte şi tu zici da.
Ce e memoria.
Cu o săptămînă în urmă ţi-ai văzut tatăl, aţi vorbit,
azi te întorci acasă, nu-l mai găseşti nicăieri
şi nici n-o să-l mai. Unde-l cauţi.
 
Ce e arheologia. Au vrut să facă o staţie de metrou,
dar  au zis stop, au venit nişte oameni să cureţe praful
cu nişte pensule mici.
Ce e arheologia. Au făcut provizii și arme,
trec patru mii de ani, vin unii cu un excavator
să facă o staţie de metrou.
 
Ce e adevărul. Staţi unul lîngă altul
fără să vă spuneţi nimic, apoi pe neaşteptate
ea spune ce cald e afară şi tu spui
adevărat.
Ce este o definiţie, e părerea ta despre un lucru
la un moment dat.