Despre poezia Ruxandrei Novac s-a spus, de multe ori, că pare desprinsă din filmele lui David Lynch, acel loc unde melancolia și decandența pot să te introducă în camera roșie, iar spaima de Bob („spaima cumplită de cei care ne ocrotesc / spaima de omul – pasăre, spaima de bob din twin peaks”) e cea care te face să înțelegi că zgomotul sau țipetele nu mai pot să te salveze, și tot spaima e cea care „ne-a adunat într-unul singur”.

Sunt sigură că David Lynch ar fi de acord, oricând, să facă un experiment muzical pe versurile Ruxandrei Novac și poate că melodia ar fi mai bună decât Polish Poem-ul rezultat din feauturing-ul cu Christa Bell, iar atmosfera ar fi, fără îndoială, alta.

Mi-am imaginat de multe ori versurile Ruxandrei Novac cântate de Julee Cruise, devenite un fel de soundtrack al filmului în care douămiștii joacă rolurile principale, și vorbesc aici despre o unitate douămiistă pentru că poemele ei sunt axate pe pronumele noi, acei noi care resimt toată tristețea lumii și prin ochii cărora putem vedea lumea prăbușindu-se „pînă cînd sternul nostru devine fosforescent / pînă cînd pielea explorează și rîdem și strigăm și / lumea cade în bucăți în fața noastră” – ecografitti).

O altă asemănare a poeziei Ruxandrei Novac este cu muzica post-punk, sound-ul introspectiv, imaginile dark și sunetul gloomy sunt puținele caracteristici care fac din versurile ei un fel de post-punk poetry, unde versurile sunt crude, dar și tandre, iar strigătul este în zadar, aproape la fel ca în versul melodiei Dark Entries a celor de la Bauhaus, formație reprezentativă al genului muzical mai sus amintit: „I will scream in vain (…) Leave me with some pain”, care la Ruxandra Novac ar suna cam așa: „Noi vom trece de stomacul amabil al zilei acesteia / pentru noi melodia lucrurilor s-a descojit / noi suntem purecii de baltă / noi scoatem limba de-un cot / și cădem și bombănim și ne dăm peste cap / și urlăm în trompete” – clovnii.

Ca să evidențiez câteva trăsături, am ales poemul clovnii, unde deprimarea se simte chiar din primele versuri, fără să fie nevoie de victimizare: „în duminica aceea rîioasă / nu mai știam ce să facem / Venea tristețea mică apoi tristețea mijlocie / apoi tristețea mare / veneau melcii și greierii înspăimîntători / și Marile Oase care ne-au dat viață. / ne aciuisem și noi pe acolo / tîrîndu-ne hebrefenia și insomniile și complexele și pozițiile / catatonice și tusea seacă și inima și mațele și mila”. Și pentru că tot am vorbit de atmosferă întunecată, găsim și în poemul Ruxandrei Novac the black thing care ne induce o parte din acea tristețe acută și exasperare: „altădată ieșeam îmbrăcați în flori de nalbă / pluteam pe lângă / valeții încotoșmănați și lalele negre și nisip ni se / scurgea pe gură” sau: „dincolo de marele cîmp de săbii ne vom tîrî singuri / doar cu șarpele nenorocului nostru / șarpele de casă, negru și blînd”, versuri care la Bauhaus ar fi sunat cam așa: „you took delight in taking down, all my shielded pride, until exposed became my darker side”.

Chiar dacă volumul din care face parte clovnii poartă titlul de poeme pedagogice, acesta nu se vrea a fi un poem didactic, nici măcar autodidact, mai degrabă un poem unde existența nu este decât un alt personaj, doar că tratat cu mai mult dezgust, pentru că ea e cea care alimentează obsesiile, cea care nu poate fi schimbată („Existențo, scumpete, / tu ești cea mai bună din cartier / o să-ți trimit urechea mea tăiată / civilizațio, cuțu-cuțu / o să-ți dau și ție rana ascultătoare din stînga”).

Acum nu mai vreau decât să citez versurile cu care se termină poemul clovnii: „ceasurile torc umede în duminica aceasta rîioasă. / plimbă-ți psihicul în altă parte pe aici / nu a mai rămas nimic”, care pot fi citite și recitite, cu voce tare, în timp Bauhaus cântă în playlist, pe repeat, melodia Double Dare.

kristabanner