julietescoria

There There. by Radiohead on Grooveshark

julietescoria

Juliet Escoria s-a născut în 1982 și a debutat cu volumul Black Cloud (2014).
O găsiți pe julietescoria.com


CEA MAI ASCUȚITĂ PARTE A EI

Mama n-a luat aproape nimic pe durata sarcinii, deci nimeni n-a bănuit ce avea să urmeze. Sigur, n-a venit nimeni din familie la ea când a fost în travaliu și nici măcar după ce m-am născut. Și nici tată nu aveam. Dar eram în New York, era în 1982 și asta se întâmpla des.
A durat trei zile, mi-a spus. Trei zile m-a ascultat țipând. Nu tăceam din gură decât în timpul somnului și intervalele alea nu erau suficiente pentru ea. Mă ținea în brațe, mă hrănea, mă legăna, cânta – făcea tot ce trebuia să facă – și totuși tot ce făceam eu era să țip.
Presupun că de aia trebuie să existe doi părinți, spunea, unul pentru a-l calma pe celălalt ca să-i salveze pe amândoi de la nebunie.
Dar nu au fost doi părinți; a fost doar ea. Tatăl meu s-ar putea să fi fost fotograf, promoter într-un club, sau alt model, și nu conta care pentru că fiecare din presupușii parteneri-transformați-în-donatori-de-spermă erau „căcați” și „idioți”.
Nu și maică-mea, bineînțeles. Maică-mea, frumsețea aia blondă, era acum o mamă tânără și singură și nu putea să facă față presiunii. În mai puțin de șaptezeci și două de ore după ce a ieșit din spital, vorbea la telefon cu fostul ei dealer de cocaină. Aveam nevoie să-mi revin, mi-a spus, aveam nevoie de puțină fericire.
Să găsești fericirea într-un pai, mereu m-a uimit cum justificările ei chiar aveau sens. Dar cred că cea mai ciudată parte din toată situația era simplul fapt că mi-a spus.
Terapeuții s-au uitat la mine cu ochi rugători, umezi și rotunzi și mi-au spus că să crești într-o casă ca a mea nu trebuie să fi fost atât de ciudat, pentru că era tot ce știam. Nu pot să spun că era adevărat, nu prea, pentru că îmi amintesc cât de schimbătoare erau lucrurile, cum nimic, niciodată, nu părea să se întâmple la momentul potrivit și nimic nu stătea în picioare. Maică-mea nu dormea; îmi făcea prăjituri și plăcinte, îmi cosea hainele, îmi făcea ursuleți, îmi aducea chestii strălucitoare de la photo shoot-uri, ca să mă joc cu ele. Mereu râdea și cânta printre dinții ei strălucitori și albi. Mergeam prin parcuri la apus și făceam picnicuri, sendvișuri cu gem, fără coajă. Frunzele din copaci erau proaspete și verzi și imposibil de mici, ca jucăriile pentru păpuși; limonada roz în paharul meu de plastic arăta ca marginile cerului deschis la culoare. „Ridică degetul mic!” zicea maică-mea, scoțându-și în afară și ridicându-și degetul și cotul. Am încercat să o imit și n-am reușit – ținutul paharului era punctul culminant al capacităților mele motorii – și ea a râs și m-a gâdilat pe burtă, vărsând limonada pe rochia mea, dar rochia mea era și ea roz și mama era fericită, deci un pic de suc în plus sau în minus nu conta.
Apoi a dormit, a plâns, gura ei era întredeschisă, mie îmi era foame și mi-am pus cereale cu lapte, dar am vărsat laptele și dup-aia am fugit în stradă de frică să nu mă bată. Mă bătea. Trei ore mai târziu mama m-a recuperat, cu fața ei umflată de lacrimi, dar zâmbitoare, de la doamna Jenkins, care stătea mai jos pe coridor. M-a luat de mână, mi-a spus cât de îngrijorată era. Doamna Jenkins și-a cloncănit limba, a spus cât de prostuți sunt copiii, i-a aruncat o privire empatică maică-mii. Apoi mama m-a dus pe partea cealaltă a holului, a închis ușa, a dat drumul la pickup, Jane’s Addiction (încă urăsc trupa aia) și apoi m-a bătut. La început îmi cârpea doar coapsele și fundul, dar asta era doar plesneală și ea zicea că e ok, Perry Farrell se miorlăia despre vară, iar eu am început să plâng, ea a dat muzica mai tare și apoi mi-a dat peste gură. Taci din gură, a zis, Taci din gură, răsfățată urâtă ce ești. Buza începea să mi se umfle și să sângereze. Nu aveam voie să merg la școală o săptămână, deși maică-mea încă mai apărea pe scenă pe atunci și nu era acasă în majoritatea zilelor. Toată săptămâna televizorul era babysitter-ul meu.
Mă ducea la standuri de reviste de câte ori apărea una în care era și o poză cu ea. Câteodată era în oraș toată noaptea și când venea, trântea ușa, apoi mă trezea și zicea să-mi iau adidașii. Puteam să simt cât de încântată era când mă lua de mână și mă trăgea după ea în stradă. E așa de multă lumină! Îmi țipa în ureche odată ce eram pe trouar. Mergeam în josul străzii, pe lângă clădirile unde asfaltul strălucea ca zânele. Mă uitam la mama, la părul ei drept și cu șuvițe deschise, vârfurile încurcate, ochii ei negri de jur împrejur de la dermatograf, liniile șterse așezându-se ca praful în jurul gurii ei.
La standul de ziare maică-mea îmi cumpăra bomboane. Spinteca ambalajul și îmi turna câteva în mână. Le mâncam în timp ce ea rupea paginile din revistă. Culoarea stridentă a bomboanelor în mâna mea, apoi în gura mea era prea vie ca să își aibă locul acolo, dar mama mi le dăduse, așa că le-am mâncat oricum. Erau cleioase și mi s-au lipit de dinți.
Aici e, a spus, și apoi mi-a dat revista. Un prim-plan cu fața ei. Arăta ca mama, dar totuși nu arăta. Era îmbrăcată toată în negru; părul îi atârna în jurul ei, neted, blond și lichid. Gura îi era deschisă și dinții, sub buzele ei roz întredeschise, erau ascuțiți și înfricoșători. Felină.
– Tu ești aia? Am spus eu, și am arătat către femeia din revistă. M-am uitat la mama, murdară și gălăgioasă în lumina strălucitoare a dimineții. Două imagini la fel, dar diferite, ca și cum te-ai uita într-o oglindă mânjită cu grăsime.
– Sigur că sunt eu, a zis ea, dă-mi aia.
Mi-a smuls revista din mâini, a închis-o atât de repede că a sunat ca o plesnitură și a băgat-o în geantă.
Lucrurile au început să se ducă de râpă odată ce dinții ei au început să se fută. Telefonul din bucătărie suna mai puțin. Mama era acasă mai mult timp. Dinții din față îi erau gri, ascunși în umbră. Întâlnirile, telefoanele, slujbele, absențele: intervalul de timp dintre ele se mărea. Vitalitatea dinților din față s-a întors; străluceau gălbui ca felinarele, dar a fost o evoluție bruscă, înșelătoare și nu a durat mult. Curând s-au micit, au devenit mai închiși și mai veștejiți.
Ai crede că, dat fiind faptul că maică-mea era mai mult acasă, avea mai mult timp pentru mine, iubirea pe care mi-o purta ar fi crescut. Dar a fost ca dinții ei. Ceea ce a fost odată doar puțin stricat a devenit ceva negru și putrezit. Am lipsit mult de la școală atunci. Ceea ce a făcut totul și mai rău a fost că rareori aveam voie să intru în bucătărie, unde era ea. Unde stătea cu țigările ei, paharul și hârtia, mereu cu ceva care se îndrepta spre gura ei, dar care nu eram eu.
Telefonul a început să sune din nou. Credeam că asta e de bine, doar că ea tot închidea fără să vorbească nimic. Țrrr-poc, țrrr-poc. Le-am numărat în timp ce mă uitam la TV. Treizeci și șase. Treizeci și șase de telefoane până a răspuns. Pentru Dumnezeu, ce e, a țipat. Copilul meu încearcă să doarmă.
Ceasul digital arăta 6:23. Era lumină afară.
M-am strecurat în pragul ușii de la bucătărie, aplecată, ca să nu mă vadă. Și-a sprijinit telefonul pe gât, și-a aprins una din țigările ei albe și lungi. A expirat prin deschizătura neagră a gurii. Asta ar putea să meargă, a spus ea la telefon.
Chuck venea des la noi acum. Așa mi-a spus să-i zic. Dormea în patul maică-mii uneori, sforăind foarte grav și tare, dar asta, sigur, nu era atât de rău ca celelalte sunete care se strecurau pe sub ușă. Mușchii lui Chuck ieșeau afară în locuri ciudate și brațele și pieptul lui păreau să aibă pielea subțire, ca aia de pe carnea de pui, un biceps era acoperit de un tatuaj cu trandafir. Dinții lui erau negri și mici ca ai maică-mii.
Chuck e cel care m-a scos de acolo. Chiar când felul în care arăta maică-mea a luat-o razna, chiar când obrajii au început să i se scufunde în față. El dormea acolo prea des, și unde dormea el veneau clienții lui. Nu poți să crești o fetiță într-o casă de drogați. Nu am fost nici măcar tristă când am plecat pentru că m-au lăsat să iau cu mine pisica mea de pluș și periuța mea de dinți în forma de țestoasă Ninja.
Aveam douăzeci și trei de ani când s-a lăsat mama. Asistenții sociali și terapeuții, toți mi-au spus că ar trebui să vorbesc cu ea. Iertarea duce la vindecare, mi-au spus, și am fost de acord.
Ca și ei, voiam să văd că lucrurile dintre noi au o finalitate. Eram suficient de matură încât să știu că primul telefon va fi plin de momente ciudate de pauză, și a fost. M-am dus la prânzul care avea să dea rezultate – la un diner, mese Formica și geamuri mari și murdare – complet pregătită ca niște rămășițe de furie să mi se strecoare în piept, și așa s-a întâmplat. Am simțit cum un pumn se ridică, crescând ca indigestia, din momentul în care am văzut-o de peste drum de restaurant, uitându-se cu ochi triști într-o cană de cafea la o masă pe colț. Nu mai era frumoasă. Am văzut asta, și o să recunosc că atunci a fost momentul în care pumnul s-a retras. Acum chiar arăta de parcă ar putea fi mama cuiva. Era a mea.
M-am gândit că n-o să mă recunoască. Trecuse atât de mult timp. Repetasem tot în cap, cum o să stau față în față cu ea și o să spun Sunt eu, mamă. Fiica ta, și ea urma să se uite confuză și surprinsă. Dar m-a văzut și s-a ridicat. Avea lacrimi în ochi și m-a îmbrățișat strâns, și totul a fost așa de Hallmark-dramatic că mi s-a făcut greață. Am încercat să nu mă blochez, să n-o fac pe ea să se blocheze, să nu devin rece și ca de metal pe dinăuntru; chiar voiam să dau o șansă chestiei ăsteia. Dar e greu când maică-ta încă are același parfum, același care, atunci când îl simți la femei străine în metrou, încă te face să te gândești la zilele când te întorceai de la școală, la lumini stinse și obloane trase și la mirosul ăla ciudat de substanță chimică arsă care plutea în aer.
M-a sunat azi. Au trecut șase ani de când ne-am „regăsit”, și trebuie să recunosc – încearcă. Uneori pot să aud întrebările din pauzele pe care le face la telefon: De ce nu mă ierți? Dar nu trebuie să-mi fac griji. Știu că îi e prea frică să întrebe.

Traducere din limba engleză de Cătălina Stanislav
(din volumul Black Cloud, apărut în 2014 la Civil Coping Mechanisms)




Dacă doriți să comandați revista Zona nouă, despre care găsiți mai multe detalii aici, vă rugăm să completați formularul de mai jos. Prețul unei reviste este de 12 lei, plus taxe de transport.