o să-ți înregistrez vocea pe dictafon în secret și-o s-o ascult pînă la sfîrșit

 
prefer oricînd să te văd în costumul sintetic mulat ca să știu
cu ce am de-a face,
urcat pe bicicleta din cameră,
cu același aer încurcat ca acum cinci ani,
cu sprîncenele albe, stufoase,
mai palid decît noi toți la sfîrșitul iernii,
talpa ta goală atinge prima oară gheața și se lipește.

Te-ai gîndit despre ce-o să vorbim cînd o să vină, în sfîrșit, crepusculul astronomic?
Despre sfîrșitul lumii,
zici tu ca să mă binedispui,
despre cum se bat fetele ca pisicile, cu degetele încovoiate,
despre expresiile altora precum „în ceea ce privește frontul <<bărbați>>”,

despre obsesia asta cu jocurile de cuvinte din reclamele suedeze
despre cum să filtrăm împreună razele soarelui printre gene.

 
Am citit de trei ori poemele din cartea nordul e o stare de spirit și am ascultat Sigur Rós, ca să ajung la concluzia că totul e o stare de spirit, că nu contează cât de mult înțelegi versurile atâta timp cât ele te poartă în locuri pe care altfel nu ți le-ai fi putut imagina și din care nu știi ce să alegi, pe care uşă să ieşi prima dată. La fel cum nu contează cât de mult vrea să transmită un poem, sau cât de puțin, atâta timp cât pe tine te face să te simți ca un obiect care cade într-un loc unde liniștea nu poate să fie decât insuportabilă („e liniștea ce-ți taie respirația cînd se instalează brusc peste fundalul / de voci omenești, / peste respirația ta și a celor din jur, peste ticăitul aparatelor, / o liniște surdă ca atunci cînd cineva te lovește peste urechi, / o pană de curent neprevăzută, doar că nu-ți țiuie urechile și nu vezi nici cercuri albe.”)

M-am simțit ca în Vannilla Sky timp de câteva minute, ca Tom Cruise în scena când privește insistent cerul, înainte să se arunce de pe clădire, am ascultat The nothing song în timp ce în mintea mea erau versurile „în fond, ce înseamnă să fii uman? / să-ți pui salopeta reflectorizantă ca toți ceilalți / să stingi lumina după tine cînd pleci / să încui ușa.” Apoi m-am simțit ca Penelope Cruz, îmbrăcată într-o salopetă reflectorizantă, făcându-i cu mâna lui Tom Cruise înainte să-mi zic că „liniștea a atins cote maxime, / e aproape somptuoasă în încercarea ei de a ne încuia urechile / cu greutatea ei pufoasă, / e o pernă pusă pe față, doar că e în pereți, peste tot”.

În poemele din această carte poți să fii cine vrei, de la bărbatul indiferent care nu reușește să-și manifeste afecțiunea pentru că se autocenzurează sub diferite modalități, la femeia afectată până și de propria imagine din oglindă: „În fața oglinzii văd tot timpul aceeași femeie, / smulgându-și concentrată firele albe, / adunîndu-le apoi cu degetele umezite de pe jos. // E o durere surdă, estompată în toate astea, ca ultimele acorduri ale unei melodii / triste pe care le anticipăm de obicei, de parcă le-am fi auzit undeva. / Ating aici, doare altundeva.”

M-am gândit la elementele care o fac pe Gabi Eftimie diferită de ceilalți colegi de generație, sau mai degrabă singură într-o perioadă în care poezia pare toată la fel, pe urmă la cele care-i diferențiază pe islandezii de la Sigur Rós de alte formații post-rock care s-au impus de-a lungul timpului și în capul meu s-au format tot felul de asemănări și conexiuni. Amestecul de estetică clasică și minimalism la Sigur Rós poate să fie corelat cu amestecul de minimalism și biografism la Gabi Eftimie, iar acel bowed guitar de care se folosește Jónsi Birgison (preluat de la maeștri ca Jimmy Page) ca să creeze o atmosferă spațială (îmi place mult cuvântul acesta în definirea muzicii lor)  poate să fie efectul de conceptualism pe care Gabi Eftimie l-a preluat de la câțiva poeți suedezi și pe care încearcă să-l introducă în poezia ei, alături de imagini care te fac „să dispari în întunericul frecvențelor radio / printre celelalte imagini-hologramă.”

nordul e o stare de spirit

 
în raport cu cei de acasă, am devenit exact ce ai prezis,
o cîrtiță intelectuală
și am marele privilegiu de a mă fi putut retrage în beciul cu molii

probabil că o să ți se pară spectaculos, dar la noi sună și acum sirena care îi avertiza
pe marinari de o furtună iminentă și vuietul se aude din boxe mari prin tot orașul
în fiecare lună, în prima zi de marți, la aceeași oră
e o balenă monstruoasă care plînge,
e vocea aruncătorului de flăcări:
„te-ai născut, acum pregătește-te să mori!”

ce pot să fac, închid toate ferestrele și încep să număr:

în orașul ăsta sînt un bărbat mușchiulos cu capul spart și nasul plin de sânge,
refugiat în holul unui hotel,
un elev de nota patru, urcat pe grindă ca să-și sperie profesorul
un vînzător de căpșuni care-și dezamorțește picioarele pe tarabă
o tipă grasă care vorbește o limbă slavă și transpiră de zor pe
coreografie alături de suratele ei de la zumba

Deși se vrea a fi o poezie cu implicare zero există multe părți în care vocea ei devine mai afectată, dar nu într-atât încât să ducă într-o zonă patetică, mai degrabă un afect care face bine textului, care îl individualizează, așa cum tot Birgison se folosește de falsetto vocals ca să apropie mai mult muzica lor de ascultători. De data aceasta nu mai este vorba doar de câteva instrumente care sună bine şi chiar dacă nu înțelegi ce anume cântă simți că nici măcar nu e nevoie, pentru că se creează o armonie între voce și intrumente, încât și tu te lași purtat de toată atmosfera cu ochii închiși în timp ce în mintea ta se derulează tot felul de subtitrări posibile ale acelor versuri.

După ce ai tot citit și ascultat îți dai seama că „ești doar un obiect greu care cade spre pămînt. / Consolează-te cu gândul ăsta: cînd o să mori, / o să ningă surd cu globule albe” și te resemnezi, dar continui să asculți încă o melodie care să nu te îndepărteze de acea stare de spirit.

nu reușesc să țin ochii deschiși
și să număr pînă la zece,
suntem mai aproape de magmă acum,
planeta s-a învârtit suficient cît să ne facă pe plac,
pereții casei s-au încălzit între timp,
e primăvară,
etapa fosforescentă martie-aprilie,
orbim de fiecare dată cînd ieșim

gabi eftimie, nordul e o stare de spirit, Charmides, 2014 / o găsiți în librării sau aici