Lavinia Bălulescu s-a născut în 1985, la Drobeta-Turnu Severin. A publicat volumele de poezie MOV (2004) și Lavinucea (2007) și romanul La mine-n cap (2013).



„Cât ne costă? Cât o să ne coste?“ Vasile tuși în batistă, apoi se holbă la urmele de sânge. „Crezi c-o să mor?“ Tuși încă o dată și-și trase plapuma pe el. „Aș vrea să mă lași în pace dacă se poate. Să mă lași să dorm.“ Evdochia nici măcar nu-l privi. Stătea în fața oglinzii și își prindea părul. Chiar dacă albise de ani buni, tot refuza să-l taie. Sau poate se uita la el din oglindă. „Aș vrea dacă se poate să nu faceți gălăgie. Oare se poate? Nu mă interesează toate discuțiile voastre tâmpite.“

„Nu ne costă nimic, pentru că nu cumpărăm! O rezolvăm altfel, o să vezi“, răspunse femeia. Se ridică, era gata. Se apropie de el și-l mângâie pe față. Vasile își ținu răsuflarea, mâinile ei miroseau uneori tare urât. Sau poate era doar în închipuirea lui. Își imagina că ea se duce la baie, folosește wc-ul, se șterge și nu se spală. Apoi vine la el și intenționat îl mângâie pe față. „Acum o să vină fetele, te las, o să stăm în sufragerie. Dacă e ceva, ne strigi.“ Îl pupă, iar Vasile își trase capul. O privi cum iese din cameră și o înjură în gând. Se auzi soneria și, în curând, casa se umplu de zgomot. După câte auzea, părea că sunt cinci, dacă nu chiar șase. Cu Evdochia, șapte. Era greu să-și dea seama. Le auzi vorbind tare, hăhăind, chicotind. Încercă să-și amintească numele lor.

Vasile se îmbolnăvise de vreo trei luni. Îi fusese din ce în ce mai rău, până când începuse să scuipe sânge. Medicul îi spusese să nu-și facă griji, îi promisese un tratament și apoi o rugase pe Evdochia să rămână să discute ceva. Stătuseră acolo, înăuntru, aproape o jumătate de oră. Era convins că Evdochia se culcase cu doctorul, mai ales că ieșise din cabinet destul de ciufulită, în timp ce el așteptase nervos și slăbit pe coridor. N-ar fi fost prima dată. Femeia trecuse de 60 de ani, dar țâțele încă nu i se lăsaseră. Nici țâțele, nici fundul, nimic. În timp ce el se buhăise și slăbise, ea arăta ca la a doua tinerețe. În jumătatea aia de oră cât a stat pe hol, în fața cabinetului, și-a amintit un moment de acum 30 de ani, ziua blestemată când s-a întors acasă de pe mare fără să o anunțe și a prins-o cu învățătorul copilului. Evdochia era goală, întinsă pe masa din bucătărie, cât era de lungă, iar învățătorul, complet despuiat, se chinuia să-i bage o banană decojită între picioare. O banană, ceea ce părea o operațiune destul de complicată. Amândoi au țipat când l-au văzut stând în pragul ușii. „Vasile, domnul învățător a trecut să îmi spună că.“ Nu au mai apucat să explice. Vasile a luat ciocanul de șnițele și l-a lovit pe învățător cât a putut. Lucrurile se puteau termina și mai rău. Noroc că învățătorul avea capul tare.

În schimb, Vasile fusese slab. O primise înapoi, dar apoi o suspectase toată viața că-l înșală. Nu putuse să dovedească, fusese foarte aproape de câteva ori, dar nu-și dusese investigațiile la bun sfârșit. Și oricum în toți acești ani se gândise oare ce avea de gând să facă învățătorul după ce introducea miezul de banană între picioarele nevesti-si. Cum exact avea de gând să o scoată de acolo. Acum nu mai conta. Se simțea rău, din ce în ce mai rău, și nu înțelegea de ce Evdochia nu era de acord cu plata tratamentului. Se întoarse într-o parte și își găsi o poziție în care putea să respire mai bine. Un val de râsete cutremură casa. „Bine că stau acolo și râd ca vacile“, își zise, „bine că le doare în cur de mine, așa merit, că i-am cântat mereu în strună“. Vasile încercă să se gândească la ceva frumos ca să-l ia somnul, dar nu-i venea nimic în minte. Uneori își imagina că-i din nou pe vas, că se aruncă în apă să înoate, cam până aici mergea totul bine. Dar apoi niciodată, niciodată nu putea să-și imagineze în continuare ceva bun. Apa se transforma în noroi și ceva îl trăgea în adâncuri. Nu era un coșmar, era ceva aievea, pur și simplu creierul lui nu-l lăsa să-și imagineze ceva plăcut. Ce porcărie.

Femeile vorbeau tare, probabil erau și puțin luate-n goarnă, desi ar fi fost prea repede, dar în fond cine știe cât timp trecuse. 5 minute? 2 ore? Ar fi vrut foarte tare să se ducă până la baie, dar nu avea cum. Ar fi însemnat să iasă din cameră și să treacă prin sufragerie, ceea ce era exclus, pentru că asta ar fi însemnat să se întâlnească cu ele, să le salute, să le întrebe ce mai fac, ele să se uite la el, să râdă de el și de pijamaua lui în carouri, să-l întrebe cum se mai simte, și așa mai departe, ar fi însemnat că ar fi fost obligat să se poarte cuviincios cu ele, ceea ce e o tâmpenie, pentru că un bărbat ca el știa foarte bine: cu o femeie de peste 50 de ani te porți frumos doar dacă e maică-ta, dacă e sută la sută respectabilă sau dacă ai de gând să o regulezi. În rest, știa el clar, nicio văcotenie bătrână nu merită efortul să faci conversație de complezență cu ea. Iar văcoteniile din camera alăturată nu se înscriau în niciuna dintre categorii, deci asta însemna că avea să se pișe pe el.

Mai așteptă câteva minute, dar vezica îl presa, nu glumă. Habar nu avea cum să rezolve situația. Se ridică și se uită prin cameră, în jurul lui. Avea nevoie de o sticlă, o vază, ceva în care să se ușureze. Nimic, chiar nimic? Deschise geamul. Era vreo 7 seara, începuse să se însereze, toamna se instalase bine de vreo câteva zile. Avea să se pișe de pe geam, dar cum? Problema era foarte simplă: geamul era prea înalt, ar fi însemnat să se suie pe un scaun. Să se suie pe un scaun și de acolo să se pișe pe geam, de la etajul unu, direct până în curtea interioară a blocului. Sigur, dacă ar fi bătut și cea mai mică pală de vânt, tot jetul risca să ajungă pe geamul vecinei de la parter. Jetul. Pufni în râs. Nu mai avusese un jet de ani buni. Stropii. Hai să zicem că stropii ar fi putut mânji geamul de la parter și nu își permitea așa ceva. Avea o reputație de păstrat și, în plus, vecina de la parter era o drăguță. Doamna Dalia, recent pensionată. O vizitase acum mulți ani, când se întorsese de pe mare, într-o altă seară de toamnă, iar nevastă-sa se găsise în aceeași zi să plece la mă-sa fără să anunțe. Și iată-l singur-singurel. Când se luase lumina, sunase la doamna Dalia și o întrebase dacă nu are o lumânare. Doamna Dalia îi propusese să intre la o plăcintă, dacă tot nu are lumânare, pentru că soțul ei era plecat într-o delegație. Pe scurt, într-o oră ajunsese să o strângă de sfârcuri pe doamna Dalia, pe întuneric, cu mâna dreaptă, în timp ce cu stânga îi cotrobăia printre doi nasturi din capot. Trecuseră mulți de ani de atunci, bărbatul doamnei Dalia dăduse colțul între timp, dar, în concluzie, nu putea să se pișe pe geamul ei.

Atunci, lui Vasile îi veni ideea salvatoare, așa cum vin toate ideile salvatoare tocmai în ultimele secunde. Se apropie tiptil de ușă și trase cu urechea: văcoteniile erau ocupate, discutau numai rahaturi. Foarte bine! Afară înserarea era la jumate de drum, jumătate de drum de la cer la pământ. Vasile începu să-și descheie nasturii de la bluza de pijama. Curios lucru, nu-i mai venea să tușească. Își dădu bluza jos și o împături cu grijă pe pat. Apoi își dădu pantalonii, îi împături și pe ei și rămase dezbrăcat. Își privi șosetele, uitase de ele. Nu mai conta. Vasile se holbă la el în oglindă și nu fu foarte mulțumit. Slăbise enorm în ultima perioadă, până și sirena de pe mâna dreaptă atârna leșinată ca vai de capul ei. Asta era, ele, ele îl împinseseră la soluția asta, ele venind aici și invandându-i apartamentul, stricând liniștea unui om bolnav. Văcoteniile.

Vasile își înfipse degetele în pielea gâtului, la spate, imediat sub ceafă, și strânse din dinți, pentru că așa era mereu, durea la început. Se uită la mâini, puțin sânge. Nu-i nimic, așa era, durea la început. Își înfipse degetele ambelor mâini, din nou, acolo, la spate, sub cap, și trase până pielea pârâi scurt, ca atunci când sfâșii o mătase. Aia era, ăla era locul. Trase un pic mai tare și de acum mergea strună, pielea se despică ușor de la gât pe linia coloanei vertebrale până la baza spatelui, ca un fermoar. Se chinui, căci mâinile lui nu mai erau ca altădată, îl dureau oasele, dar uite că încă putea. Cu mâna dreaptă reuși să apuce bucata de piele și să o tragă peste umăr până își eliberă mâna stângă, apoi invers, ca și cum ai da jos de pe tine un fel de cămașă închisă la spate. Împături pielea frumos, jos, lângă pat, apoi își trase de pe el și țesutul oribil care-i îmbrăca picioare și scrotul, dezvăluind o piele minunată, tânără, curată, un penis nou și strălucitor, o burtă fără buric. Împături și restul de piele, se privi în oglindă și pufni în râs. Uitase ceva foarte important. Cu grijă, cu mare, mare grijă, își dezlipi și pielea de pe față, introducând câte un deget pe sub primul strat, în dreptul bărbiei. Pielea se desprinse ca o cască pentru înot. O așeză în teanc, alături de celelalte piei, și își șterse obrajii, nu de sânge, ci de un lichid ca o apă.

Se admiră în oglindă pe toate părțile. Era nou și frumos ca un armăsar din povești, așa își zise. Pe fața lui, nici măcar un singur rid. Deschise geamul și se ridică pe marginea pervazului. Se prinse de o bară, apoi de încă una, picioarele lui desculțe nimeriră toate pietrele, toate găurile, brațele îl ajutară și, în câteva clipe, fu jos, în curtea interioară a blocului. Înserarea coborâse aproape toată din cer, iar Vasile își spuse că acesta era unul dintre cele mai frumoase începuturi de toamnă pe care le trăise vreodată. Privi în jur, nicio amenințare, din geamurile deschise se auzeau voci discrete, carnea sfârâind în tigăi, un meci la un radio, un telejurnal. Se băgă după un arțar și dădu drumul la șuvoi, ca și cum ar fi fost singurul lucru care conta. Stătu așa multe minute, poate chiar ore în șir, poate chiar secole, cu ochii în lacrimi, până se scurse și ultimul strop din el. Acum, dacă ar fi vrut, ar fi putut să o viziteze și pe doamna Dalia. Și ar fi putut să-i muște din nou sfârcurile pe care acum și le amintea fix ca pe niște boabe mari de struguri. Ar fi vrut tare mult să o fi văzut pe doamna Dalia și cu lumina aprinsă, dar când revenise curentul ei doi erau deja îmbrăcați, plăcinta era mâncată, ba chiar se alesese și cu lumânarea după care venise.

Vasile își întinse oasele și își pipăi capul. Avea o claie de păr, așa ceva nu mai avusese de ani și ani, și-i făcea plăcere doar să-și treacă mâna prin plete. Ce minunăție, să ai așa mult păr și seara să bată vântul prin el. Habar n-avea ce făceau văcoteniile alea sus, la el în sufragerie, dar ce-ar fi fost să se ducă acolo sus, să bată la ușă și să intre așa, despuiat, peste ele. Ce ar fi zis mamelucele? Ar fi urlat? S-ar fi crucit? Ce-ar mai fi râs, ce distracție ar mai fi fost aia. De fapt, știa bine ce se întâmpla acolo, la el în apartament. Se strânseseră toate să-i croșeteze un flanel pe mărimea lui, un flanel pe care apoi să-l ardă ca să alunge boala. Obiceiurile tâmpite ale Evdochiei, era mai simplu să faci așa și era mai greu să plătești un doctor. Un flanel. Un flanel pentru o boală. Ridicol. Ajunsese să nu se mai poată pișa în propria casă și să se trateze cu flanele arse, ca vrăjitorii, în loc să scoată banii de la ciorap și să plătească un doctor care să-l facă bine.

Vasile era deja nervos, se săturase să stea la mâna nevestei. Nu-i păsa că era desculț și dezbrăcat. Oricum afară se lăsase întunericul, așa că o luă prin gang și ieși în stradă. Se așeză pe o bancă și încercă să asculte cu atenție, nu cumva se auzea marea? Nu, se auzea doar tramvaiul huruind și niște păsări ciudate certându-se în copaci. Îl luă puțin frigul, dar puțin, foarte foarte puțin, doar o boare, probabil și de la banca rece. Norocul lui că nu venea niciun vecin. Cartierul se schimbase un pic de când nu mai ieșise el pe-afară. Renovaseră clădirea de la colț și plantaseră o fâșie verde în mijlocul străzii, printre tramvaie. Ce folos?

Se ridică și își trecu din nou mâna prin păr. Ce porcărie. Se întoarse înapoi în curtea interioară și aruncă o privire în apartamentul doamnei Dalia. Femeia era în bucătărie, punea un ou în tigaie. Un ou, un singur ou. Deci trăia singură. Mâine, dacă se simțea mai bine, avea să coboare și să-i pună o întrebare. Voia să afle ce mai face, cum se mai simte, cum își petrece zilele, dacă mai face plăcinte. Asta avea să facă. Vasile se prinse cu ambele brațe puternice de țeava de gaze și își propti piciorul pe o altă țeavă care ieșea dintr-un balcon. În trei mișcări fu sus, la el pe pervaz. Sări în mijlocul camerei și ascultă la ușă. Nimic schimbat. Se scutură de praf și închise geamul, se făcuse frig. Își potrivi cu grijă vârfurile degetelor de la picioare în pielea cea veche, apoi făcu un gest asemănător cu cel al femeilor care își îmbracă ciorapii de mătase: rulă. Își întroduse minunatul penis tânăr în scorojeala de piele, apoi își îmbrăcă și partea de sus a corpului, însistând pe ruptura de pe spate. La final, își aruncă o privire în oglindă, își făcu cu ochiul și își trase pe cap și ultima bucată de piele. Pijamalele în carouri își reluară locul pe trupul bătrân. Se băgă sub plapumă pân` la nas, aprinse o veioză și luă ziarul de pe noptieră. Evdochia bătu la ușă și băgă capul: „Ce faci dragă, ești bine?“. „Îhîm“, răspunse Vasile neatent. „Hai că noi suntem aproape gata, bine? Venim la tine imediat.“ „Îhîm, îhîm.“ „Sper că nu faci pe sclifositu, Vasile.“ „Nu fac, dacă ți-am promis.“ „Bine, venim imediat.“ Evdochia trânti ușa și-și dădu ochii peste cap: „E ciufut, n-am ce-i face. Haideți, fetelor“.