Costuras

La muerte no puede ser experimentada ni por los vivos ni por los muertos pero sí por los enfermos. Ocurre lo mismo con la piel: cuando estoy nerviosa me la arranco de cuajo, alrededor de los dedos, hasta que sangra; pero aun así, después de tanto dolor, no consigo quitármela entera. A los muertos se les arranca la piel (¿lo hace el fuego? ¿lo hacen los gusanos? ¿lo hace el tiempo?). El enfermo se arranca sin dolor, se quema sin fuego, se come los gusanos. En esta misma casa hay un enfermo. Decir enfermedad es decir locura. Vivo con un enfermo que se araña los brazos, que rompe los muebles con las uñas, que me muerde el corazón con su tristeza. Está loco y enfermo, pero solo a veces. Lo amo y lo cuido, pero solo siempre y los fines de semana. El amor no puede ser experimentado si no estás loco, o enfermo, o muy vivo, o muy muerto. Tu abuelo murió y le cosieron la boca para que no soltara pus, para que no soltara moscas, para que nadie viera su obscena cara de placer: que solo los locos muertos gozan así… porque morir nos hace eternos, tan eternos como las olas que evaporadas son nubes y que líquidas son cáncer. Cánceres como plural de cáncer, o bien tumor como plural de abrazos. Alguien me enseñó a dibujar el viento y era algo parecido a esto. Una onda en mi sonrisa, pensé, o bien amor, te he pedido perdón demasiadas veces, escribió Ferrater. El viento era esto. Nacer era esto. Morir sin morir y sin enfermedad era esto. Decirte la verdad: estoy aquí y te necesito. Decirte la verdad era esto. Observo mi propia mano en una instantánea analógica, trato de tocar mi propia mano con mi propia mano, decía: mi propia sombra con la mano y no estoy tocando nada. Pero te necesito. Tengo las uñas pintadas de rojo o, más bien, despintadas de rojo. Mi amigo el ruso me dijo que yo no era una buena mujer. Remarcaba la erre de eres y de mujer. Tú no erres una buena mujerr porque llevas las uñas mal pintadas. Mal pintadas y mal cortadas y me arranco la piel de alrededor, Ferraterr. Morrirr. Mujerr. Me siento salvaje cuando me arranco la sangre. Siento el mundo salvaje cuando la sangre cae al suelo. Quiero que nazcan hijos de esas pequeñas gotas. Que nazcan bestias marinas. Seres mitológicos. Pájaros gigantescos de esas gotas. Que baje Zeus y me folle también. Que baje hasta aquí la boca de mi loco enfermo y me haga fértil. La vida no puede ser experimentada ni por los vivos ni por los muertos. Mamá me leía la Ilíada y otras historias para que aprendiera escenas, cuentos y vocabulario. Quieres ser periodista, me dijo, para eso tienes que conocer muchas palabras. Pobre ingenua ella, ¡muchas palabras! Pobre ingenua yo, ¡periodista! Que para hablar del mundo solo necesito conocer la palabra muerte. Niña repelente. Muerte repelente. La niñez no puede ser experimentada ni por los vivos ni por los muertos porque los vivos no la recuerdan y los muertos amanecen sin piel. La niñez solo puede ser experimentada por los enfermos y los locos, decía. Como la vida y como la muerte y como el amor, tal vez. Así es el luto. Una larga soledad acompañada. La soledad del enamorado. Del pájaro carnívoro. De la cama que no chirría. Del niño que no sabe imaginar.

Cusături

Moartea nu poate fi simțită nici de vii, nici de morți, ci numai de bolnavi. Același lucru se întâmplă și cu pielea: când sunt nervoasă o smulg de pe carnea din jurul unghiilor până îmi dă sângele; dar chiar și așa, după durererile asta, nu reușesc s-o desprind cu totul. Morții au pielea smulsă (de foc? de viermi? de timp?). Bolnavul smulge fără să-l doară, arde fără să-i dai foc, mănâncă viermii. Chiar în casa asta e un bolnav. A spune boală înseamnă a spune nebunie. Trăiesc cu un bolnav care se scarpină pe brațe, care zgârie mobila cu unghiile, care mușcă din inima mea cu tristețea lui. E nebun și bolnav, dar numai din când în când. Îl iubesc și am grijă de el, dar numai în weekend-uri și pentru totdeauna. Iubirea nu poate fi simțită dacă nu ești nebun sau bolnav sau foarte viu sau foarte mort. Bunicul tău a murit și i-au cusut gura ca să nu iasă purioul, ca să nu iasă muștele, ca nimeni să nu-i vadă zâmbetul obscen de plăcere: pentru că numai nebunii morți se bucură așa… pentru că moartea ne face eterni, la fel de eterni ca valurile care evaporate sunt nori și lichide sunt cancer. Cancere ca plural al cancerului sau, mai bine, tumoare ca plural al îmbrățișărilor. Cineva m-a învățat să desenez vântul și semăna foarte bine cu asta. Un val în zâmbetul meu, m-am gândit, of, dragostea mea, te-am rugat de atâtea ori să mă ierți, scria Ferrater. Ăsta era vântul. Asta era nașterea. Asta era moartea fără moarte și fără boală. A-ți spune adevărul: sunt aici și am nevoie de tine. Ăsta era adevărul. Îmi privesc mâna într-un polaroid; încerc să ating mâna mea cu mâna mea, spuneam: umbra mea cu mâna nu ating nimic. Dar am nevoie de tine. Am unghiile roșii sau, mai bine zis, mânjite cu roșu. Prietenul meu, rusul, mi-a zis că nu sunt o femeie bună. A lungit prea tare consoanele din ești și femeie. Tu nu eșști o femmeie bună, pentru că umbli cu unghiile mânjite. Mânjite și tăiate strâmb și rup pielea din jurul lor. Ferraterr. Moarrte. Femmeie. Sunt sălbatică atunci când îmi dă sângele. Lumea e sălbatică atunci când sângele meu cade pe pământ. Vreau ca picăturile alea să aibă copii. Să nască monștri marini. Ființe mitologice. Păsări gigantice ale picăturilor ălora. Vreau să coboare Zeus și să mă fută și el. Vreau ca gura nebunului meu bolnav să vină aici, jos, și să mă facă fertilă. Viața nu poate fi simțită nici de vii, nici de morți. Mama îmi citea Iliada și alte istorii ca să învăț tehnicile, intrigile și cuvintele. Vrei să fii jurnalistă, îmi zicea, pentru asta trebuie să știi multe cuvinte. Săraca de ea, auzi, multe cuvinte! Săraca de mine, auzi, jurnalistă! Pentru că dacă vreau să vorbesc despre lume, nu trebuie să știu decât cuvântul moarte. Fată urâtă. Moarte urătâ. Copilăria nu poate fi trăită nici de vii nici de morți, pentru că viii nu își mai aduc aminte de ea și morții se trezesc fără piele. Copilăria nu poate fi trăită decât de bolnavi și de nebuni, aș zice. Ca viața și ca moartea și, poate, ca iubirea. Așa e doliul. O lungă singurătate în mijlocul oamenilor. Singurătatea îndrăgostiților. A păsării carnivore. A patului care nu scârțâie. A copilului care nu știe cum să-și imagineze lucruri.

Traducere de Vlad Pojoga

lunamiguelbanner