nocturna digitală

ce-i al ei e al ei: vârsta şi dansul ăsta.
ziua, fără muzică, ea va fi în transă.
îi spune: “la corp parcă ai avea 15 ani”,
şi o curăţă cu şerveţele sub sâni.
ce-i al ei e al ei, împrăştiat în minte odată cu memoria afectivă
gemând în semi-obscuritatea dimineţii,
gâfâind epuizată deasupra băiatului: ziua,
mişcarea ei repetitivă
i-ar schimba faţa, articulată. memoria e filmică
şi o excită profund. îi vine să se frece de el îmbrăcată,
ca într-un film pe care, văzându-l, l-a numit european,
şi l-a comparat dimineaţa
cu imaginile din faţa blocului. acolo,
între staţia de tramvai şi magazine,
imaginea mea aşteptând. nu o imagine puternică,
cum se găsesc în realitate, nu are chimia realităţii.
se derulează în interţie.
secvenţe uitate şi adunate,
asta este memoria acum: risipită şi ceţoasă,
ceaţă groasă prin care înaintezi greu dimineaţa în Bucureşti,
şi nu apare nimic, şi toate blocurile sunt la fel,
un decor întins şi hipnotizant: dărăpănat.
zilelor, cu precizia lor:
oraşul bogat care-şi afişează terasele,
sărac în cartiere. în Unirii,
ce povestesc ei sunt fragmente din vieţile lor,
separate în cadre – imagine pe care o văd suprapusă
peste un decor straniu, un fel de poză verticală
în care norii ocupă jumătate de ecran,
şi eu, povestind transpirat.
dar apoi merge spre casă,
apoi, în liniştea de la 2 noaptea,
un plâns uşor o năpădeşte. ce-i al ei e al ei,
mişcându-se transpirată deasupra băiatului,
atingându-i braţele încordate şi închizând ochii, repetând aceeaşi mişcare,
mecanică stranie şi fluidă:
imaginile astea nu au nimic
din chimia realităţii.
între lacuri, în decapotabilă,
copacii dispăreau în privirea periferică,
mall-ul se îndepărta
şi arhitectura lui, în panoramă.
trăiesc în grupuri
şi se întâlnesc spontan.
ce pot spune despre privirile lor?
pentru că au ceva în comun, un fel în care
niciunul nu-l înţelege pe celălalt dar îl priveşte cu îngăduinţă,
un fel în care nu se cunosc dar se fut.
coborând aleea campusului am rămas
în faţa vitrinelor înalte ale clubului,
iar dansul lor imita realitatea.
băiatul o atingea şi ea îi lingea urechea,
îi înconjura gâtul gros şi îl zgâria puţin cu unghiile,
îi băga mâna pe sub tricou,
iar faţa mea se suprapunea în reflexia sticlei
peste dansul lor.
între obloane se poate citi mişcarea bizară a oamenilor:
şi ea a fost în alte oraşe,
iar în Praga răsăritul pe acoperiş a agitat-o.
graniţă fină între epuizare şi melancolie
şi ambele se câştigă foarte greu. ad lib permanent:
seară deasupra oraşului şi tot ce pot spune despre valea electrică
e că mă imaginez deseori deasupra ei. ziua, fără muzică, ea ar fi în transă.
mişcările ei derulându-se în linişte,
cu intensitatea cu care maşinile trec pe lângă mine
şi luminile lor care rămân în urmă – undele mişcării ei în aer.
momentul ăsta are câteva secvenţe
care aparţin prezentului: privirea mea
reflectată de vitrine.

stefanbaghiubanner