De ce. Cum. Ne interesează. Nu. Un gri-cenușiu pe care nu îl vedem.

Ne întoarcem într-o dimineață de primăvară dintr-un subsol în care am rupt balerinii dansând, ca de obicei, îmi spune pe tonul ăla autoritar – Ilinca, vrei să mă superi?! Încheie-te la haină – nici pe maică-mea nu o ascult așa, ne oprim la un non-stop de la coloane să-și Ia Loto cu cașcaval, eu mă sperii de niște cloșari care se îndreaptă instabil spre noi după care virează brusc și se prăbușesc, ea nici nu tresare– Știi, păpușă, noi n-aveam mall-uri și McDonalds acasă – Bine mă, da’ ce-aveați voi acolo? Păi e așa și așa și am fost copii fericiți și îmi tot povestește până vis-à-vis de Sala Palatului, de la ciudatele forme ale duzilor care umbreau apartamentul de pe Kogălniceanu, în care mi-am petrecut copilăria, la vocea răgușită a vecinei care ne alunga din maiestuosul nostru cort făcut din preșuri între sârmele ei de rufe și tufele de buruieni, la mirosul de tractorist al mănușilor cu care fumam iarna pe ascuns în spatele Teatrului de Vară, la gustul cafelei din Arsenal în timpul orelor sport și a senvișurilor de la Femina din orele de geografie. De la emoțiile unui festival la dezamăgirea unui concurs pierdut,  la campionatul de șah din Secu, la Ciupete care cerșește în față la Aurocor și la Muții care fură genți pe stradă, la înghețată la un leu, la clădirile părăsite pe lângă care îți era frică să treci, la garduri dărăpănate, la haine jerpelite, la terase cochete, la case îngrijite, la copii visători , la infractori, la mame grijulii, la bătrâni morocănoși, bețivi, tineri încrezători, oameni descumpăniți, fețele celor care au plecat și ale celor care au rămas.

Eu n-am fost niciodată în Vaslui. Știu doar ce se-aude și ce știe toată lumea și mai știu că de-acolo vine una din cele mai tari femei pe care le-am cunoscut. Și într-o iarnă Păsă a primit temă să facă un reportaj foto la ea acasă, în Vasluiul ăsta din care majoritatea oamenilor înțeleg sărăcie, violență, insecuritate, criminali și violatori. În iarna aia eu nu mai reușeam să înțeleg absolut nimic din București și uitasem cum arată o fotografie care să vorbească cât o mână de cuvinte. Orașul e un organism. Orașul e viu, “te spală și te piaptănă și te împarte copiilor săraci” și rămâne cu tine, nu poți să te speli pe mâini de el. Sunt culori și sunete și forme și senzații și fețe și mirosuri și tot ce reușește, printr-un proces de alăturare complex și, simultan, aleatoriu, să definească cei 18 ani petrecuți acasă, și stau înghesuite ca pachetele cu mâncare din trenul de la Moldova spre București. Și totul o aglomerație, o zăpăceală, o frenezie în care m-am rătăcit. Și dacă totul s-ar dizolva și am rămâne cu nume aruncate, cu fericire și ură și compasiune și dispreț și încredere și dezolare și visuri și întregul s-ar evapora în pustietatea unei depresii, am putea ajunge la un singur cuvânt care ar fi suficient: contrast. Contrastul dintre ce vezi și ce simți, dintre ce știi și ce îți asumi.

Oricum ar fi cu povestea orașului, știu că de fiecare dată când revăd fotografiile făcute de Iulia, vorba aia, simț enorm și văz monstruos, pentru că ele vorbesc despre poetica unui spațiu, nu despre fapte, nu lucruri ce țin de cine a omorât pe cine, cine a furat de la cine, ci – ăsta e motivul permanent, place is always and only place.

Fotograf: Iulia Păsărică