Numărul tematic Her kind conține o anchetă în cadrul căreia nouă invitate au vorbit despre femeile care le inspiră. Reproducem aici răspunsurile lor:

Ilinca Pop / București

Am avut multe-femei-model-și-nici-una. Toată copilăria mea e documentată de fotografii în care eram îmbrăcată dubios, pentru că maică-mea mă lăsa în pace total din punctul ăsta de vedere; făceam chestii care nu aveau legătură una cu cealaltă, nu m-am ghidat după niciun idol marcant nici în aspect și comportament, nici în vreo direcție spirituală, lucru care, uitându-mă înapoi, se vede în multitudinea de perioade și stiluri prin care am trecut. Sunt câteva fete care mi-au marcat adolescența, fete pe care le admiram și de la care încercam să învăț lucruri. Am fost, în primul rând, un copil foarte timid. În generală nu ieșeam din casă fără să mă uit în jos și să mă întreb dacă A. s-ar îmbrăca așa. A. asculta Nirvana, era hipioată și juca baschet. Am început, deci, să joc baschet și să port semnul păcii. Și să ascult Nirvana, cu perioade de Britney Spears rămase de la fosta admirație. Apoi, la începutul liceului, am cunoscut-o pe I., am început să scriu și să port buze roșii și haine negre și să citesc. Erau diverse fete de vârsta mea de care îmi plăcea mult, au fost un fel de modele pentru că bucăți bune de timp nu făceam decât să mă întreb ce ar face ele în locul meu și să acționez în consecință. M. scria poezii și fuma Lucky Strike pentru că așa văzuse ea într-un film cu cowboy. O dată a scris una despre o tipă care făcea pipi în pădure și furnicile au început să îi intre în fund. Întotdeauna le aducea pe foi scrise de mână. Am fumat și eu Lucky Strike roșu până am făcut pneumonie și m-au internat în spital. De fapt, nu era o căutare adevărată a identității, aș fi vrut doar să ne jucăm împreună cu păpușile sau să mergem la cumpărături sau să vorbim despre cât de neagră e viața. Toate prietenele și femeile pe care le cunosc azi sunt oameni minunați, de la care învăț constant. Uneori ne tundem la fel și ne cumpărăm aceleași haine intenționat. Unele sunt exemple negative, altele o icoană a înțelepciunii. Ultima dată când am simțit ceva asemănător cu momentul A. a fost când am văzut-o prima dată pe Rita Chirian, la Târgoviște, acum vreo 4 sau 5 ani. Poate pentru că împărțeam aceeași zodie sau pentru că își fuma țigările cu un soi de atitudine categorică și foarte impresionantă. Nu am încercat să îmi fumez țigările la fel ca ea, dar de fiecare dată când sunt dărâmată de tristețe mă gândesc că viața noastră e un cadavru mutilat din care crește un cactus albastru.

 

Page Hill Starzinger / New York

„Arta mea e o formă de restaurare”, spunea Lousie Bourgeois, sculptor născut în Franța, care a trăit în New York până în 2010, an în care a murit, la 98 de ani. „Lucrările mele sunt portretele unei relații, iar cea mai importantă a fost cu mama mea.”
Părinții lui Louise restaurau tapiserii și ea a învățat de mică faptul că „lucrurile care au fost… făcute bucăți pot fi alăturate și reparate.” Una dintre lucrările sale se numește: „Fac, desfac și refac”.
„În lucrările mele, accentul cade pe a scăpa de propriii mei demoni… Obiectul durerii este afacerea în care am intrat”, spunea ea, „Pentru a-i da înțeles și formă.”
Trauma centrală a fost atunci când Louise avea zece ani și bona ei a devenit amanta tatălui său, trăind împreună cu familia timp de zece ani, alăturându-li-se la fiecare masă. Asta s-a simțit ca un dublu abandon, atât din partea tatălui, cât și a bonei.
Una dintre primele amintiri ale lui Louise era vizitarea spitalelor militare cu mama ei, unde vedea „trenuri întregi umplute cu oameni răniți pe front și [cum] îi poți auzi noaptea.”
Membrele fără corpuri și corpurile fără membre erau o prezență constantă în lucrările lui Louise. Așa și cordoanele ombilicale, organele sexuale, cuiburile: lucrările lui Louise erau fizice, organice și imagistice. A reînsușit practici tradiționale specifice femeilor, cum ar fi țesutul și cusutul.
Prima femeie cu o retrospectivă la Muzeul de Artă Modernă din New York, Louise a rămas extrem de sinceră propriului aparat creativ. „În arta mea, eu sunt ucigașul; simt empatie pentru durerea omului care trebuie să trăiască cu propria conștiință.”

Andreea Chirilă / Iași

Dacă aș fi bărbat, mi-ar plăcea femeile puternice. Dar de ce să neg? Și acum, ca membră a intrigantei comunități feminine, tot femeile cu o personalitate demanding și pline de exigențe îmi captează toată atenția. Craziness much? Well…
Capitolul Anna Wintour. Editor la Vogue America și una dintre cele mai influente femei din industria fashion (iar când zic „influente”, mă refer la relații & putere de manipulare a toți și toate & intimidare a designerilor și tendințelor), Anna Wintour este femeia de oțel sau diavolul care se îmbracă de la Prada, deși e faimoasă și pentru fustele mini Chanel pe care le poartă. Anna joacă pe degete nu doar barbați, ci și reviste și oameni importanți din diverse industrii. Nu e de mirare că atunci când Oprah trebuia să apară pe coperta Vogue, Anna i-a spus cu sinceritate că ar trebui să slăbească vreo 9 kilograme. Totuși, în spatele ochelarilor mari de soare și a tunsorii bob foarte edgy, se întrezărește și altceva: sarcasm, intuiție și intransigență, toate aducându-i succesul meritat.
Pe scurt. Anna Wintour a făcut ce a vrut din modă.

Stanka Hrastelj / Ljubljana

Aș putea scrie mult despre ce impact puternic a avut Marele Caiet al Agotei Kristof asupra mea, despre cum poezia lui Sapphire sau caracterul tăios al dramelor lui Sarah Kane îmi opreau respirația, despre câtă pasiune și putere de expresie am descoperit în poemele de Carol Ann Duffy și Else Lasker Schüler, despre cât m-a șocat suspansul în proza scurtă a lui Flannery O’Connor, sau despre cum, fără cărțile Svetlanei Makarovič, copilăria mea nu ar fi fost la fel. Dar cel mai mare impact, cea mai puternică influență asupra vieții mele literare (nu e o carieră, e o viață) a avut-o această cărticică de poezie, numită Recviem, scrisă de poeta noastră, destul de necunoscută, Ana Rostohar. Încă îmi amintesc momentul în care am luat cartea de pe raftul librăriei pentru prima dată. Aveam în jur de șaisprezece ani, cred. Coperțile, ilustrațiile și literele erau violet, culoarea doliului. Poemele au fost scrise după ce poeta își pierduse fiica de șase ani; s-a simțit rău seara și nu s-a mai trezit niciodată. Acea durere este aproape imposibil de imaginat, să nu mai vorbim de suportat. Dar poemele! Numai o solemnitate, o frumusețe strălucitoare, pură, fragilă și blândă! Nici măcar un singur  „ai plecat”, „îmi e dor de tine”, „de ce” nu vorbește despre lacrimi, durere sau suferință. Bineînțeles că inima frântă a mamei a fost evidentă, printre rânduri, dar felul în care a spus-o… Am început să tremur, inima îmi bătea atât de tare, încât îmi ieșea din piept, nu puteam respira și aveam ochii plini de lacrimi. Cititul în sine a fost o adevărată provocare fizică, dar experiența poetică a fost cu adevărat profundă, înnebunitor de excepțională.

Ana Carrete / Texas

Malintzin: De ce vreau să învăț Náhuatl

banii sau lipsa lor
au încolțit femeile de la început
forțându-le să facă curat în casă
și să aibă grijă de familie

să facă curat pentru femei mai bogate
să aibă grijă de familia lor

să se căsătorească cu bărbați mai bogați
să facă copii
să nască băieți
să se aplece
să tricoteze
să gătească
să fie vrăjitoare
să fie monștri angelici

suntem făcuți
contestați
și transformați

câțiva
neinteresați
de un echilibru
între masculin și feminin
dar în curs de schimbare

Malintzin și-a contestat
și transformat identitatea
spărgând tiparele

și-ar fi putut ascunde abilitățile lingvistice
dar în loc de asta le-a pus în practică și și-a asumat consecințele

toată lumea descrie și etichetează
o numesc concubină
amantă
trădătoare
limbă
pentru că era translator

Malintzin i-a dat limba ei lui Cortés
și au cucerit Mexicul

chiar e atât de simplu?

poate orice să fie atât de ușor?

dicționarele spun că nickname-ul ei
înseamnă trădare

nickname-ul ei poate fi dat nu numai unei personae
ci unei mișcări
unei instituții

arată dragostea pentru ce-i străin
și dispreț pentru ce-i al tău

mulți au fost violați și omorâți

cum poate fi o femeie
un translator
mai rău decât toate astea ?

refuz să fiu condamnată
și acuzată pentru c-am fost contaminată de tendințe străine

vreau să cred că suntem liberi
să luăm orice vrem
și să-l respectăm
nu să clonăm genele
ci să ne găsim și să ne îmbrățișăm asemănările

poți să mă exilezi
cât vrei tu

vor ca noi să credem
că deși a fost cumpărată
și mai târziu vândută
ar fi trebuit să fie loială
un martir
prima indigenă virgină

n-a fost o persoană
au redus-o la un organ

au numit-o limba lui
nu un translator
o indiancă din țara aia
i-au luat cariera

drept organ
drept limbă
nu putea să se miște când voia

un alt creier
un creier de bărbat
era cel care spunea
mișcă limbă mișcă
și ea se supunea

vor ca tu să crezi
că să vrei schimbări
să vrei diversitate înseamnă
să vrei să fii celălalt
ca și cum ar fi o chestie rea
ca și cum de ce te gândești măcar la asta

istoricii vorbesc de ea
ca fiind una dintre cele douăzeci de femei
care au fost date cuceritorilor
diferența era că spre deosebire de celelalte nouăsprezece
ea i-a înțeles cum îi înțelegea
pe cei care vorbeau limba ei

au spus că celelalte nouăsprezece femei
erau ușor de uitat
n-au putut nici măcar să-și amintească numele lor
și nu erau suficient de importante
cât să vorbești despre ele
chiar dacă se presupune că erau
primele forțate să devină femei creștine
în lumea nouă

vom ști doar basmele pentru că
verbele care au fost alese ne-au făcut doar
foarte suspicioși.

Alexandra Turcu / Cluj-Napoca

Dacă o s-o iau razna și o să am în cap o voce care să-mi spună ce trebuie să fac, sunt sigură că acea voce va fi a Sylviei Plath. Eram printr-a 11-a când am citit Tulips, Lady Lazarus și Daddy și am luat toate site-urile la rând, ca să aflu toate amănuntele despre dimineața când Sylvia și-a băgat capul în cuptor și a terminat-o cu viața. De atunci, am o fascinație, care câteodată mă sperie, pentru moarte, nebunie și scrisul în condițiile astea, o fascinație ca un câmp de forță care se tot strânge în jurul meu. I’m terrified by this dark thing/ That sleeps in me. Deocamdată nu am ajuns foarte departe. Intru în farmacii și mă tot uit la cutiile de medicamente și-mi imaginez ce formă, culoare, gust au pastilele din ele și câte ar trebui să iau ca să fie de-ajuns. Stau în pat și ridic brațele până la nivelul ochilor și mă holbez minute bune la încheieturi. Dimineața, când merg la facultate, mă opresc pe pod, mă apropii din ce în ce mai mult de balustradă, strâng tare de ea și mă prefac că mă uit la rațe. Apoi îmi continui drumul.
O admir pe Sylvia Plath. Pentru că ea a avut curaj. Pentru că e cea mai puternică femeie din lume. Nu s-a lăsat salvată de dragoste. Nici electroșocurile nu i-au putut pune mintea la loc. În toate fotografiile de pe net, Sylvia zâmbește. Dar capul ei e vraiște și caută încontinuu noi strategii de autodistrugere. Mă fascinează faptul că ea nu s-a sinucis și gata. Mă fascinează toate acele sinucideri ratate. Pe tot parcursul vieții, Sylvia a gustat din moarte, în mai multe forme ale ei, așa cum guști dintr-o mâncare scumpă și sofisticată și la început ți se pare ciudat, dar apoi începe să-ți placă. Dying/ Is an art, like everything else./ I do it exceptionally well. Într-un final, a pregătit totul cu o precizie cu adevărat înspăimântătoare. În dimineața zilei de 11 februarie 1963, în jurul orei 4:30, în apartamentul de pe Fitzroy Road, unde locuia împreună cu cei doi copii ai ei, Sylvia și-a băgat capul în cuptor și a dat drumul la gaz. Și apoi nu s-a mai întâmplat nimic.

Cătălina Suditu / Iași

femeia care te arde pe gât
aveam cinci/șase ani și ai mei țineau în curte un magazin mixt. genul ăla de loc în care găsești de la lame de ras și chiloți din bumbac, până la țigări de contrabandă aduse din mama rusie și, bineînțeles, celebrul spirt mona. într-o sticluță de 0,5, pătrățoasă, cu dop albastru, licoarea fericirii nu ar fi devenit poate niciodată atât de renumită fără gagica de pe etichetă. într-un halat sexy , cu o pereche remarcabilă de sâni, așa arăta mona, care deținea un raft propriu, strategic poziționat în centrul tuturor produselor. de acolo pornește prima mea obsesie legată de o figură feminină. și nu e vorba nici despre un lesbianism descoperit precoce și nici despre vreun eventual dezechilibru mintal. așa cum celelalte fetițe voiau să fie, „când se fac mari”, ca barbie sau ca Andreea Marin ( fiindcă pe-atunci nu prindeam decât tvr1 și era în vogă să te uiți cu toată familia la surprize-surprize), eu nu visam nimic mai mult decât să ajung ca mona-cea-prea-iubită de vecinii mei alcoolici și, în mod special, de unul dintre ei. ascunsă după tejghea, mă holbam minute în șir, fascinată, la fețele bărboase și transpirate ale bețivilor peste care se deschidea un rânjet larg de satisfacție imediat dupa contactul cu mona. în aceeași perioadă căpătasem un soi de afinitate ciudată pentru mitică, un bărbat semi-paralizat care îmi furișa caramele în buzunar în schimbului unui “pup” pe obraz. afacere destul de rentabilă, de altfel. când într-o zi mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat ce îl face fericit, mi-a răspuns „mona, femeia care mă arde pe gât”, ceea ce mi-a întărit o dată pentru totdeauna decizia de a urma modelul consacrat de pe sticla de spirt. între timp, mitică a dat ortul popii, eu am crescut fără să fac rost de halatul sexy al monei (despre sânii remarcabili prefer să nu pomenesc) și așa imaginea idolului meu din copilărie s-a cam dus pe apa sâmbetei. cu toate astea, măcar cu alcoolicii par să am mai mult noroc.

Krista Szöcs / Sibiu

Timp de o oră și jumătate am ascultat concertul lui Björk de la Royal Opera House și am sărit împreună cu ea, am râs, am cântat, am lăsat muzica să mă ducă chiar acolo și m-am bucurat de tot spectacolul ca și când aș fi fost una dintre violonistele din orchestră. Trebuie să fie foarte mișto să locuiești singură, pe o insulă din Islanda, să scrii versuri cot la cot cu Sjón, să cânți cu cei de la Sigur Rós și, mai ales, să fii un dancer in the dark, alături de Lars von Trier. Björk este una dintre artistele care reușesc mereu să mă surprindă, nonconformismul și creativitatea expuse atât de mult în orice face, fie în versuri – care par scoase din antologiile de poezie contemporană -, în videoclip sau concert, o plasează în mintea mea alături de Anne Sexton sau Angela Marinescu. Cred că s-ar fi simțit foarte bine toate trei, dacă ar fi avut ocazia să bea o cafea împreună, mai ales dacă la masă ar fi venit, mai târziu, Patti Smith.

Iris Rusu / Sibiu

Am descoperit-o pe Anne în primul an de liceu. Nu Sexton (cu toate că și ea e one hell of a woman), ci Boleyn, a doua soție a lui Henry al VIII-lea. Și am făcut o pasiune pentru istoria Angliei. De fapt, pentru dinastia Tudorilor. Eram de-a dreptul fascinată. Am citit cărți, am văzut filme, seriale, cam tot ce am putut găsi despre ea, Anne, cea care a făcut un rege să divorțeze, Anne, cea care l-a iubit pe Henry prea mult pentru a putea să-i fie bine, Anne, cea care și-a înfruntat moartea cu atât de multă demnitate, încât m-a făcut să mă întreb dacă a clipit măcar în momentul în care sabia i-a retezat capul. A cerut să fie executată în stil franțuzesc: în genunchi, privirea înainte, o sabie ascuțită și un călău venit special la cererea ei. O admir pentru că nu a renunțat niciodată. Pentru că a rămas fidelă familiei sale, chiar și atunci când interesele lor se băteau cap în cap. Pentru că oricât de mult ar fi vrut să își urască sora, nu a reușit. Pentru că atunci când a născut-o pe Elisabeth și toți au fost dezamăgiți, ea a știut. A știut că are în brațe o altă Boleyn care va conduce Anglia. Am început atunci să vreau și eu hotărârea ei, forța cu care a reușit să calce peste orice ca să își îndeplinească scopurile, privirea ei, părul ei, mâinile ei, vocea cu care își susținea mereu părerea, curajul ei. O admir pe Anne Boleyn pentru că sunt sigură că atunci când pășea într-o sală toată lumea se oprea din orice făcea și o privea. A continuat să fie demnă chiar și atunci când i s-au adus acuzații false de adulter și incest, a fost regina care a schimbat mersul lucrurilor în Anglia, a fost sfătuitoarea regelui, a fost Anne, Anne, cea care a înțeles de la început că nimic nu o să meargă așa cum trebuie.