După Volumul 1: Cărți și Volumul 2: Muzică, am întrebat alți nouă oameni care ne plac ce filme le-au plăcut lor cel mai mult în 2014. Seria se încheie cu răspunsurile lor, pe care le puteți citi mai jos.



elodiechiper

Conspirators of pleasure sau șase indivizi cu fetișuri bizare a căror viață se intersectează, iar toată acțiunea se petrece fără niciun pic de dialog. E însoțit de efecte de sunet exagerat de puternice, de la sunetul făcut de pieptănatul părului până la cel făcut de lipiciul care iese din tub. Complexitatea cu care își pun la punct fanteziile & ritualurile perverse crește gradat, până într-un punct în care devine totul atât de absurd și natural încât ți se par normale și te gândești că da, vecinul de jos care e mereu deranjat de zgomotul pașilor tăi ar putea avea un costum de găină pentru un ritual voodoo cu o păpușă care să te reprezinte pe tine. Film suprarealist în regia cehului Jan Svankmajer.


anadontu

My atoms have always loved your atoms

Cei care l-au urmărit pe Michael Pitt în rolul sadistului din Funny games vor avea ocazia să-l vadă în ipostaza unui biolog molecular studiind evoluția ochiului uman pentru a discredita existența unui Creator și a rezolva odată pentru totdeauna polemica dintre știință și religie. În pofida reușitei cercetărilor, ochii de care se îndrăgostește îi vor schimba viața și îl vor purta prin lume, pentru a-i descoperi adevăruri dincolo de ceea ce poate vedea cu propriii ochi. O frumoasă poveste de dragoste impregnată de contrarii și dualități, cu memorabile discuții despre  spiritualitate și știință, capabilă de a atinge coarde sensibile indiferent de tabăra din care faci parte.


andreidosa

Im Keller al lui Ulrich Seidl e un documentar cu pivnițe în care subconștientul austriac se cristalizează în cele mai bizare forme. Muzică subminată de zgomotul poligonului, nostalgii nazi la trompetă. Vânătorul blazat și stomacul lui blazat, care a digerat cu succes carnea tuturor mamiferelor exotice. Copiii morți din cutiile cu pantofi, cărora mămica le arată pe o hartă unde a umblat tati.  Ceea ce ne dorim deep down e ceva mort? E mai safe să-ți dorești și să provoci o astfel de contopire? Să ne plimbăm deci cu Seidl, conduși de templieri weird, sado-maso, prin sanctuarul unor zei depășiți și/sau violenți.


bogdanfedereac

Primul film care mi-a ridicat părul de pe brațe, m-a ridicat din pat să mă trimită la masa de scris și mi-a provocat insomnie. Sentimente contradictorii. Am început să iubesc călăul care și-a protejat victima cu riscul de a deveni el însuși victimă – un altfel de sindrom Stockholm. Ofițerul Stasi care își descoperă latura umană. Fără dulcegării și replici hollywoodiene; vicii vs. onoare, trădare vs. prietenie, comunism vs. democrație, coruptul & incoruptibilul, Zidul Berlinului mai mult decât graniță. Și actorul principal – Ulrich Mühe – care se duce să ridice premiul Oscar pentru cel mai bun film străin, stă câteva ore și se întoarce în Germania pentru o intervenție chirurgicală, după patru luni acordă un interviu unei publicații și recunoaște că are cancer de stomac, iar a doua zi moare. Viețile celorlalți trăite mai intens de actori decât de personaje. Și mereu întrebarea: de ce românii nu au fost în stare de așa un film, având toate ingredientele la îndemână?


alexandraflorescu

Regia: Dan Gilroy. Lou Bloom, un şomer cu o viaţă plată, începe să facă bani din filmarea victimelor din accidente pentru canalele de ştiri. Un schelet ambulant, cu ochi mari şi goi. Jake Gyllenhaal face rolul vieţii lui, dezbrăcat de toate hainele umanităţii, în mediul cel mai potrivit pentru alienarea completă – media, cu setea ei de sânge proaspăt. E un Crash lipsit de erotizare, în care un canibal robotizat mai sociopat decât toţi monştrii umani ieşiţi din Hollywood filmează exact ce vrea publicul larg: if it bleeds, it leads. O bucată de cinema despre noi, aşa cum nu vrem să ne vedem vreodată.


mateihutopila

E bine sau rău ce face blondina? Da-i musai să fie sau bine sau rău?

Cu puțin dialog și cu cadre de o frumusețe simplă și familiară (o benzinărie, o crîșmă ca oriunde, un apartament ca oricare), filmul ăsta abordează fără stridențe, luări de poziție, verdicte și alte heirupisme mainstream, posibilitatea unei relații. Somersault, în regia lui Cate Shortland, cu Sam Worthington (tipul din Avatar) și Abbie Cornish și un foarte fain accent australian, n-o să-ți răspundă la posibilele teme ridicate – cel mai probabil răspunsuri unice nici nu există și fiecare știe mai bine pentru el – dar merită măcar cu ocazia asta să te gîndești la: cum ne apropiem unii de alții acum, ce vrem de fapt de la celălalt, ce tipuri de exclusivități ne mai rezervăm unul altuia, cît de josnic este sau nu este felul în care se poate termina o noapte în oraș, cît și cu ce mai sîntem sau nu datori unul celuilalt?


ilincapop

Am proasta deprindere de a uita detaliile sensibile care îmi atrag atenția. Oricât încerc să le rețin ajung la overwrite data. Am văzut ambele părți din Nymphomaniac imediat ce au apărut, m-am revoltat că au vrut să îl cenzureze și că mulți l-au considerat dezamăgitor. Dacă intri în jocul ăsta între anxietate și voyeurism lipsit de empatie așa cum ai vrea să empatizezi în mod normal, nu poți să nu îi sesizezi logica interioară. Nu te simți luat la mișto la sfârșit, cum umblă vorba că ar intenționa von Trier. Mi-au rămas clare două momente. Atunci când tânăra Joe își îndeasă lingurițe în vagin pe sub fața de masă și când se ridică să plece, împreună cu tipul care o provocase să facă asta, încep să cadă în urma ei, una câte una, cling-cling-cling. Al doilea e momentul în care, ajunsă la maturitate, își găsește arborele-corespondent al sufletului, crescut cu rădăcinile în stâncă, uscățiv și strâmb, dar rezistent. Momentul care ar fi trebuit să ducă la o explozie revelatoare, sau liniște, sau bucurie, vine ca o confirmare suplimentară că tot ceea ce ți s-a spus până atunci e exact așa cum ți s-a spus că e.


Celor care vor să se destindă, dar şi celor care sunt în căutarea unui film bine construit le recomand cu căldură ultima peliculă a lui Wes Anderson, Grand Budapest Hotel. Nu vreau să fac pe cârcotaşul, dar consider că această producţie merită cel puţin o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun film al anului, dar şi o stauetă aurită pentru Ralph Fiennes (după părerea mea, unul dintre actorii subapreciaţi de la Hollywood, ocolit până acum de marea distincţie a Academiei de Film). Nu ştiu cât de familiarizaţi sunteţi cu stilul lui Wes Anderson, însă chiar şi cunoscătorii rafinaţi vor fi cuceriţi de imaginea plină de culoare a cadrelor, de intuiţia regizorului de a pune sub aceeaşi cupolă farsa şi tragedia, dar şi de jocul excepţional al protagonistului, care, întruchipând un concierge tipicar, cu veleităţi de lord, face unul dintre cele mai savuroase personaje ale deceniului.


alexandraturcu

În filmul ăsta, oamenii vorbesc mai mult decât se mișcă. Vorbesc rar. Vorbesc despre memorie și amintiri. Porquoi nier l’évidente nécessité de la mémoire? Mi-a plăcut pentru că e alb-negru. Pentru că scenariul a fost scris de Marguerite Duras. Cel puțin primele 15 minute sunt poezie pură. Le fer brûlé. Le fer brisé, le fer devenu vulnérable comme la chair. Numai pare să fie un film despre dragoste sau despre război. Are replici-laitmotiv, care, la un moment, parcă te hipnotizează. Tu n’as rien vu à Hiroshima. Tu n’as rien vu à Hiroshima. Tu n’as rien vu à Hiroshima.